În ziua de astăzi, imageria este un element predilect de studiu, o metodă importantă în psihoterapie şi în antrenamentul sportiv. Mulţi oameni sunt sceptici cu privire la valoarea imageriei în formarea abilităţilor fizice şi psihice. La fel am fost şi eu când am abordat pentru prima dată această problemă. Educat în spiritul psihologiei ştiinţifice care se bazează pe studii experimentale riguroase, consideram că acestea sunt singurele date care contează. Apoi am înţeles că şi prin experienţă poţi cunoaşte multe lucruri despre lume. Programele de dezvoltare a capacităţilor imaginative reprezintă o combinare a cercetărilor ştiinţifice cu experienţa practică. Trebuie să recunoaştem că imageria este o abilitate care se poate dezvolta prin exerciţiu. Ca şi orice abilitate, imageria este mai eficientă dacă este exersată corect.
Un proces multi-senzorial
Este esenţial să înţelegem că imageria este mai mult ca vizualizare: este un proces multi-senzorial. Cu cât pot fi stimulate mai multe simţuri, cu atât imageria este mai intensă şi mai clară. Cu cât sportivul are o conştiinţă mai clară asupra simţurilor şi stărilor sale, cu atât el va avea o capacitate mai mare de a folosi imageria în propriul folos. Chiar dacă claritatea este importantă, este esenţial ca sportivul să aibă abilitatea de a
controla imaginile pe care le generează. Imaginile clare, dar necontrolate, sunt contra-productive: ele diminuează performanţa. De pildă, un baschetbalist vrea să-şi imagineze aruncările libere, dar de fiecare dată când o face el nu poate vedea traiectoria mingii în drumul ei spre coş. Incapacitatea de a vedea mingea în traiectoria ei poate întrerupe concentrarea şi vizualizarea nu îşi îndeplineşte scopul. Imageria are două perspective: una internă (te priveşti cu ochii tăi făcând o anumită activitate) sau externă (să te priveşti din perspectivă unei camere de filmat care se focalizează pe tine). Deşi cercetările nu sunt foarte concludente, opiniez că perspectiva internă este de dorit pentru că aproximează mai bine activitatea. Totuşi, uneori este mai bine să ai o perspectivă externă. Dacă un sportiv are o problemă cu execuţia unui procedeu, este de ajutor să-şi analizeze erorile dintr-o perspectivă externă. Un program de dezvoltare a capacităţilor imaginative constă în trei faze:
Faza unu : Conştiinţa senzorială
Imaginile pe care sportivii le utilizează sunt formate din experienţele lor personale. De aceea, primul pas pentru perfecţionarea abilităţilor imaginative constă în a-l face pe sportiv mai conştient de experienţele sale. Cu cât el este mai conştient de ce vede, simte sau aude, cu cât este mai conştient de emoţiile şi stările sale, cu atât el este mai capabil să creeze imagini clare ale acestor experienţe. Când acţiunile devin automate sau când atenţia este îndreptată spre altă direcţie, sportivul pierde conştiinţa asupra acestor experienţe. Automatizarea deprinderilor sportive este de dorit, dar uneori când acţiunile devin atât de automate, sportivii pot pierde controlul conştient asupra unor elemente critice implicate în deprinderile lor. Sportivii trebuie să fie conştienţi la poziţia corpului, la ritm, la plutire, la schimbarea direcţiei, la mişcările preparatorii pentru a lovi mingea sau a o arunca. La fel, trebuie să fie mai conştienţi de simţurile lor când joacă. Cea mai bună tehnică pentru sporirea gradului de conştiinţă este numită mindfulness. Această tehnică direcţionează atenţia sportivilor spre elementele care necesită mai multă concentrare, prin încetinirea mişcărilor şi prin mai mare grijă acordată detaliilor.
Faza doi : Claritatea
Acest lucru înseamnă nu numai imagini vizuale clare, dar şi utilizarea tuturor simţurilor. Implică exerciţii de rememorare a unor momente din carieră, când evoluţiile au fost excelente. Dacă sportivul îşi poate aminti un moment cât mai apropiat, este bine să fie folosit. Imaginea va trebui să acopere trei simţuri majore – vizual, auditiv şi kinestezic.
Faza trei: Controlul
Exerciţiile pentru îmbunătăţirea controlului asupra imageriei implică manipulări de imagini. Se începe cu exerciţii fără specific sportiv: manipularea unui cub de lemn, experienţierea greutăţii în braţ, introducerea unui picior în apă rece în care există cuburi de gheaţă, etc. Apoi sportivul este îndrumat spre exerciţii de control cu specific sportiv. De exemplu, un baschetbalist îşi poate imagina driblingul, aruncarea sau tehnici de apărare. Aceste exerciţii presupun nu numai controlul activităţilor, dar şi controlul emoţional. Astfel, sportivul se poate imagina într-o situaţie tensionată, când devine furios, îţi pierde concentrarea sau încrederea (de exemplu, când ratează o aruncare liberă, când nu reuşeşte o execuţie simplă la tenis). El va recrea situaţia, în special sentimentele care o însoţesc. Apoi foloseşte strategiile pentru controlarea stresului simţind cum tensiunea iese din corpul său pentru a putea să se concentreze la ceea ce are de făcut.
Marius Crăciun,
psiholog sportiv