75 de ani de rugby la Cluj-Napoca

Prof. dr. ing. Radu Munteanu

De-a lungul timpului omul a scris mult, dar tot el a ars biblioteci întregi și nu întâmplător marile monumente ale civilizației sunt pătate de sânge. Chiar dacă omul distruge și este distrus, împins de o putere ce nu-și schimbă decât sensul, nu putem disprețui ideea de OM numai pentru faptul că OMUL a înjosit-o singur. Dar, pentru a-și continua drumul, OMUL trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost silit să piardă, la EL. Iar acest drum trebuie să treacă prin terenul de sport, unde ceva magic ne purifică și ne apropie de inocența pierdută a copilăriei …

Pe terenul de sport, nimic din ce e omenesc nu poate să-ți fie indiferent. Fiindcă acolo, alergând și gândind, totul se perindă prin fața ochilor ca într-un caleidoscop fără sfârșit, avertizând și subliniind, afirmând sau negând o stare de mișcare ce nu poate conteni, fiind însăși viața, sau poate rațiunea ei primară.

Cu trecerea timpului ne-am dat seama că viața e făcută dintr-un șir nesfârșit de lucruri și fapte banale fără prea multă importanță, și de aceea, de cele mai multe ori trecute cu vederea. Numai absența lor, numai lipsa lor le pune în valoare. Numai atunci le prețuim și ne dăm seama de dimensiunea lor vitală …

Poate că numai acum, când am înțeles că o inimă bate altfel în teren și altfel în tribună, când furați de amintire ne jucăm în gândul nostru cu fulgerul din nori și stelele de pe cer, înțelegem mai bine fericirea pe care am avut-o pe terenul de rugby …

Acum, la vremea amintirilor ne lăudăm că suntem ființe raționale, fără să ne dăm seama că a fi perfect rațional este similar cu un fel de imperfecțiune, care poate fi deplină. Ce paradox, nu? Ce frumos jucăm cuprinși de beția mingii ovale! Este așa, fiindcă pentru sufletul curat al jucătorului de rugby, adevărurile sunt simple și clare. Iată de ce îmi place atât de mult ce se spunea în vechime, că inima are rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște. Iar jucătorul are o inimă mare …

Mă gândesc la acel univers pe care jucătorul de rugby îl poartă în el știind că oricât de neașteptat ar fi spectacolul încleștării, el nu ne surprinde cu totul niciodată. Tot așa, antrenorii și tehnicienii rugbyului poartă în ei un ecou care răspunde tuturor impresiilor și te fac să crezi că au mai văzut acele lucruri, sau că toate combinațiile posibile dintre lucruri se află dinainte în mintea lor. Cum s-ar putea explica puterea incredibilă a imaginației jucătorului din clipele dăruite jocului, când efortul și concentrarea ne pricinuiau impresii adânci și mari stări de încântare?

De unde adunasem atunci atâta liniște și bucurie în alergarea după o minge ce sare aiurea?

Vreme trece, vreme vine… dar preț de-o amintire simțim cum la miezul nopții, ceea ce numim ″azi″ cade în hăul trecutului. Venit din viitor, acest prezent insesizabil este înghițit de un trecut, care ne hrănește mereu și necontenit cu viitor. Așa am fost și vom fi… aproape deci că nu mai suntem.

Dar, acum, când aniversăm cu entuziasmul ce ne amintește de anii dăruiți rugbyului, simțim cum clipa de demult e caldă, pentru că vine din adânc, de acolo unde memoria este vie …

Istoria civilizației umane se împletește cu un șir nesfârșit de invenții și descoperiri, unde alături de foc, roată, tipar, electricitate sau laser trebuie să adăugăm fără ezitare și mingea …, iar dacă sporturile ar fi fost inventate mai repede și ar fi avut o răspândire mai largă, probabil că n-am fi avut atâtea războaie. Mai știm apoi că Roma a stăpânit lumea prin forța armelor – dar numai o fărâmă de timp – în vreme ce Grecia a câștigat-o pentru totdeauna, prin artă și prin spiritul olimpic …

Cei care citesc ″Iliada″ și ″Comedia umană″ vor înțelege că pe vremea lui Homer se făcea mai mult sport decât pe vremea lui Balzac. Fiindcă pe terenul de sport, la fel ca și în viață, chiar dacă nu câștigă întotdeauna cei mai buni, întotdeauna cei mai buni câștigă ceva din fiecare competiție, din fiecare întrecere.

″A fi sau a nu fi învingător?″ Nu aceasta trebuie să devină marea dilemă a sportului. Fiindcă mai importantă este motivația întrecerii și consecințele ei. Iar rugbyul este cea mai bună școală unde se învață că a te autodepăși înseamnă a învinge. Fiindcă pe teren înțelegi că adevăratul adversar al fiecărui sportiv este în primul rând propria sa limită, iar performanța devine o noțiune intimă și personală …

Rugbyul este un sport pe care-l poate privi oricine, poate fi practicat de mulți, dar nu toți descoperă că el este un mod de viață, o conduită, o formă deosebită a gândirii și educației. El se lasă descoperit după mulți ani petrecuți pe teren, iar pentru un simplu amator aproape că nu poate fi înțeles.

Poate că viața-i o glumă foarte serioasă în care conștiința este busola necunoscutului, iar întrebarea – o neliniște. Poate că logica jocului de rugby este o geometrie a inteligenței, iar mingea ovală leagă într-un mod aparte cele două fețe ale necunoscutului: teama și speranța.

Chiar dacă admiri mai ales ceea ce înțelegi, acest sport te face să vezi că nu mergem spre adevăr pe aceleași căi și că suntem curioși pe măsura culturii moastre. Dacă dorința de a ști se naște din îndoială, dorința de victorie se câștigă prin antrenament, acolo unde miile de ore ale unui efort anonim clădesc forța de a suporta cu demnitate înfrângerea, o forță care poate fi, uneori, cea mai mare victorie … Fiindcă noaptea este frumos să crezi în lumină …

Apoi, la fel ca și victoria, înfrângerea este un drum bifurcat, o intersecție. Iar de aici fiecare va porni pe calea de care se simte capabil …

În rugby, ca și în viață, există o rațiune colectivă a grămezii. Dacă un rugbyist strălucește prea mult în timpul jocului, o face în detrimentul echipei. Un jucător care se iubește pe sine, într-o echipă de rugby este un non-sens ce amintește egoismul și trebuie dat afară. Fiindcă, mai mult ca oricare sport, rugbyul e un sport de echipă, iar educația lui te face mai bun, mai puternic și mai drept decât ești …

La rugby, cei care au fericirea să marcheze o încercare nu se dau peste cap, nu aleargă bezmetici, nu fac gesturi colorate fluturând brațele. De ce-ar face-o? Și-au făcut doar datoria …

La rugby, învinșii și învingătorii se respectă, uitând rezultatul de pe teren. Acest adevăr întâlnit în lumea închisă a rugbyului îmi amintește de cuvintele lui Nicolae Iorga, adresate politicienilor: ″cel mai mare învingător este acela care nu abuzează de victoria sa″. Dar, îmi mai amintește ceva, că arta nu poate exista numai prin capodopere, după cum nici sportul nu poate fi practicat numai de campioni …