Despre controlul emoțional în sportul de performanță (II)

 Marius Crăciun - psiholog sportiv

Marius Crăciun - psiholog sportiv

Sportivii trăiesc anumite emoţii datorită interpretării pe care o dau situaţiilor de competiţie. Această interpretare este influenţată de relaţia cu sportul respectiv, atitudinea faţă de participarea în sport, percepţia asupra propriilor abilităţi şi raportul lor cu cerinţele competiţiei.

Tipare de evaluare ca şi declanşatori ai răspunsurilor emoţionale

Există o evaluare primară şi una secundară în aprecierea unei situaţii de competiţie (Lazarus, 1991). Evaluarea primară se referă la cât de importantă crede sportivul că este situaţia raportată la scopurile lui. De exemplu, un jucător de baschet care este blocat în aruncare şi împiedicat să înscrie, se poate simţi ruşinat pentru că nu a reuşit să fie jucătorul puternic care i-ar fi plăcut să fie. În schimb, colegul său, care consideră că blocajul este un lucru normal în baschet, nu se simte ruşinat într-o astfel de situaţie.

Evaluarea secundară se referă la percepţia sportivului cu privire la abilităţile pe care le posedă pentru a face faţă situaţiei. Sportivii care sunt încrezători că vor putea produce schimbări benefice în situaţia de competiţie vor experienţia emoţii plăcute şi folositoare. Credinţa că situaţia nu se poate modifica în bine conduce la emoţii neplăcute şi dăunătoare.

Conţinutul evaluărilor primare şi secundare determină emoţiile pe care le încearcă sportivii şi influenţează în mare măsură performanţa lor sportivă. Contează mai mult modul în care situaţia este percepută; ameninţătoare sau benefică. Cu cât sportivii sunt mai încrezători în abilităţile lor de a depăşi obstacolele, cu atât se vor simţi mai provocaţi, mai degrabă decât înfricoşaţi de competiţie.

În competiţiile sportive evaluarea pericolului provine din percepţia după care victoria este totul, înfrângerea este inacceptabilă, iar rezultatul unei competiţii este o reflectare a valorii sportive şi personale. Presiunea pentru a învinge, exercitată de antrenori, părinţi, media şi colegi, contribuie de asemenea la perceperea situaţiei sportive ca fiind ceva ameninţător.

Pericolul perceput generează emoţii „defensive” care pot fi folositoare pentru început, cum ar fi o mobilizare bună pentru a evita frica de eşec, dar în timp, permanetizarea ameninţării conduce la emoţii neplăcute cum ar fi panica sau disperarea.

Evaluarea pericolului poate declanşa un cerc vicios, astfel încât performanţa să fie afectată datorită unor cauze psihologice. Evaluarea unui pericol poate reduce motivaţia de participare şi de performanţă din cauza nevoi de a reduce pericolul mai ales dacă este iminent (cum ar fi, de ex., înfrângerea). De exemplu, un atlet dacă este într-o poziţie din care nu poate câştiga, el ar putea abandona. Evaluarea pericolului poate indica sportivului că nu este capabil să depăşească situaţia care provoacă pericolul, astfel că încrederea este lezată şi se trăiesc emoţii neplăcute şi dăunătoare, cum ar fi frica, disperarea, panica sau tristeţea. Pericolul resimţit cauzează de asemenea anxietate şi alte simptome fizice negative asociate cu supra-activarea. Aceste schimbări negative cauzate de evaluarea pericolului influenţează negativ şi concentrarea astfel că sportivul va evolua mai slab şi va obţine mai puţină satisfacţie din implicarea sa în activitate.

Considerarea sportului ca fiind o provocare generează mai multă preocupare pentru aspectele de amuzament şi bucurie generate de activitate şi de latura formativă a acesteia. Sportivii vor experienţia emoţii plăcute şi folositoare, cum ar fi bucuria, amuzamentul, exaltarea. Sportivii pot să realizeze activarea optimală, în care sunt relaxaţi, energizaţi şi capabili din punct de vedere fizic să evolueze la maximum. Ei vor fi de asemenea capabili să atingă focalizarea atenţională cea mai bună.

Dacă sportivul consideră sportul ca fiind o provocare, se ajunge la un nivel crescut al performanţei şi la o mai mare satisfacţie a participării.

Va urma…

Marius Crăciun,
psiholog sportiv

Comments

comments