Scopurile dau sportivului finalitate şi direcţie şi furnizează un standard pentru a măsura progresele. În context sportiv, scopurile se focalizează pe rezultat, performanţă sau proces.
Prezentăm, pe scurt, caracteristicile celor trei tipuri de scopuri.
Scopurile de rezultat. Reprezintă standarde de performanţă cum ar fi depăşirea altor competitori, adică de fapt să câştigi în faţa celorlalţi. Atingerea unor astfel de scopuri depinde nu numai de eforturile personale, dar şi de abilităţile şi evoluţia adversarilor. În aceste scopuri contează rezultatele evenimentului sportiv şi în mod obişnuit implică o anume comparaţie interpersonală. Exemple tipice de scopuri de rezultat ar fi victoria într-un meci de baschet, primul loc într-un turneu de volei, înfrângerea adversarului într-un meci de tenis sau terminarea sezonului cu un bilanţ pozitiv.
Scopuri de performanţă. Se adresează performanţei personale (de ex. să alergi mai repede, să înscrii mai multe puncte, să sari mai sus, etc.). Standardele sunt independente de ceilalţi şi se bazează pe comparaţia cu performanţele anterioare ale sportivului. Din acest motiv aceste scopuri sunt mai flexibile şi se află sub controlul individului. În primul rând, dacă scopul de performanţă este îndeplinit, există mari şanse ca scopurile de rezultat să fie de asemenea realizate. În al doilea rând, satisfacţia personală se realizează prin atingerea scopurilor de performanţă chiar dacă scopurile de rezultat nu au fost atinse. Apare totuşi un conflict, oricum, dacă sportivul plasează realizarea scopurilor de performanţă înaintea scopurilor echipei.
Scopuri de proces. Se focalizează pe acţiunile pe care un individ le execută pentru îmbunătăţirea tehnicii şi strategiilor necesare pentru a avea succes. Se focalizează pe comportamentele specifice din cadrul unei performanţe. Exemple tipice de scopuri de proces ar fi: a avea cotul sub minge în aruncarea la coş, a ţine încheietura fermă la preluare, în tenis, focalizarea pe adversar şi nu pe minge, la volei. Fiecare din aceste comportamente reflectă tehnici corecte şi eficiente în executarea unor sarcini sportive specifice.
Dacă sportivul are succes în stabilirea şi realizarea acestor scopuri de proces, îmbunătăţirea performanţei şi rezultatele vor în mod firesc. De fapt, aceste trei tipuri de scopuri pot fi mai bine conceptualizate pe un continuum. Scopurile de rezultat ar fi în partea dreaptă, scopurile de proces în partea opusă (stângă) şi scopurile de performanţă la mijloc. Scopurile de rezultat reprezintă destinaţia ultimă pe când scopurile de proces şi performanţă ar fi paşii prin care se ajunge acolo. Sunt mari probleme dacă ne focalizăm prea mult pe rezultat şi nu dezvoltăm planuri de acţiune pentru scopul final.
În sport, de obicei, realizările sunt măsurate după un singur criteriu: Să câştigi înseamnă succesul, iar a pierde, este eşecul. Chiar şi copiii învaţă rapid această lecţie. Dacă sportivii îşi bazează încrederea în sine pe victorie şi mai puţin pe realizarea scopurilor de proces şi performanţă, încrederea lor va şi foarte fluctuantă, pentru că în fiecare competiţie există doar un singur învingător. Această realitate duce la multă incertitudine, anxietate şi frustrare. Sportivii care îşi bazează încrederea în sine doar pe victorie se simt neajutoraţi şi nu ştiu ce să facă în faţa acestei incertitudini. Ei sunt atât de convinşi că victoria este unicul criteriu pentru evaluarea propriei competenţe încât nu pot separa propria performanţă de rezultat. Cum putem să ajutăm sportivii să aibă stimă de sine stabilă şi să se simtă competenţi indiferent dacă câştigă sau pierd ? Răspunsul stă în alegerea unor scopuri realiste, de proces şi performanţă.
Succesul poate fi redefinit ca fiind realizarea standardelor de proces şi depăşirea performanţelor personale şi mai puţin ca depăşirea celorlalţi competitori. Cu alte cuvinte, noi trebuie să fim siguri că sportivii nu îşi bazează valoarea personală pe factori care nu sunt sub controlul lor. Marii sportivi evită să se evalueze pe baza fiecărui victorii sau înfrângeri. Ei îşi trasează obiective pe termen lung şi îşi măsoară progresele prin evaluarea propriilor performanţe în raport cu nivelul competiţiei, indiferent dacă câştigă sau pierd. Sportivii care folosesc scopuri de proces şi performanţă evoluează cu mai puţină anxietate, sunt mai încrezători, se concentrează mai bine şi se simt mai satisfăcuţi când participă.
Cercetările şi evidenţele anecdotice susţin clar că antrenorii ar trebui să folosească strategii în care să se includă cele trei tipuri de scopuri. Utilizarea singulară a scopurilor de rezultat s-a dovedit cea mai puţin eficientă, iar o strategie care include o combinaţie de scopuri de proces şi performanţă este foarte eficace. Cel mai important lucru pentru sportiv şi antrenor este ca ei să înţeleagă distincţia clară între cele trei tipuri de scopuri şi să le utilizeze eficient. Este evident că o strategie care utilizează toate cele trei tipuri de scopuri este cea mai utilă pentru sportivi în termeni de dezvoltare psihologică, cât şi din punct de vedere al îmbunătăţirii performanţei.
Marius Crăciun,
psiholog sportiv