În mai toate domeniile vieţii sociale auzim despre fraude, minciuni sau comportamente lipsite de etică.
Politicieni, oameni de afaceri şi sportivi ţin prima pagină a ziarelor prin comportamente de fraudă şi trişare. Domeniul ştiinţific abundă, de asemenea, în fraude intelectuale, multe dintre ele rămase nepedepsite. Cum reuşeşc trişorii să prospere în mai toate domeniile de activitate? Poate că veţi spune că ei nu reuşesc pentru că până la urmă sunt prinşi. Chiar dacă un trişor va reuşi să-şi ducă acţiunile la bun sfârşit doar pe termen scurt, răul este deja făcut. Să faci dreptate celui deposedat pe nedrept de victorie este aproape imposibil. Toate comportamentele umane sunt vulnerabile la trişare pentru că omul este programat genetic să obţină maxim de beneficii cu costuri minime. Totuşi, doar pentru că frauda este o latură a naturii umane, nu este un motiv să-i minimalizăm gravitatea. Abilitatea de a detecta şi pedepsi trişorii este tot parte a naturii umane.
Trişarea şi corectitudinea sunt lucruri naturale în egală măsură, sunt două laturi ale aceleaşi monede. Important este să creăm un climat de competiţie în care sportivii corecţi să fie apreciaţi, iar cei care trişează să fie pedepsiţi contingent. Paradoxal, mulţi sportivi care îşi judecă foarte aspru colegii care trişează recurg la rândul lor (sau ar recurge) la astfel de manevre. Motivaţia este că sportivii ar face totul pentru a câştiga o întrecere şi vor fi capabili de orice pentru a realiza acest lucru. Adevărul trist este că atât timp cât există competiţie, vor apărea întotdeauna tentative de trişare şi nu există nici o metodă sigură pentru a opri cu totul acest fenomen.
A accepta o “cale mai scurtă” prin a-ţi creşte artificial performanţa a devenit un mod de viaţă pentru anumiţi sportivi. De ce oare trişează unii sportivi? Iată cel mai simplu răspuns: pentru că pot! Ei au la dispoziţie multiple modalităţi să o facă, în timpul competiţiei sau în afara ei, resursele şi regulile antifraudă fiind limitate. Astfel, uşa este deschisă spre comportamente de trişare. Potrivit ultimelor studii din domeniul psihologiei, una din cele mai puternice motivaţii pentru trişare este, în mod paradoxal, dorinţa de echitate. Auzim sportivi care îşi justifică folosirea substanţelor dopante prin faptul că şi ceilalţi competitori fac acelaşi lucru. Într-un fel, este la nivelul simţului comun: dacă un adversar obţine un avantaj nemeritat asupra mea, sunt nevoit să readuc echilibrul. Am puţină simpatie pentru un astfel de raţionament bazat pe “echitate”. De fapt, se doreşte o egalizare a şanselor prin utilizarea unor substanţe ilegale şi periculoase pentru sănătatea sportivilor.
Pentru cei care concurează cinstit este nevoie de o motivaţie în plus, mai mult antrenament şi mai multă inteligenţă pentru a putea contracara pe cei care trişează folosind substanţe dopante. Rezolvarea problemelor legate de trişare depinde în mare măsură de răspunsul la întrebarea: Sunt cei care trişează destul de puternici pentru a determina organizaţia să nu ia măsurile cele mai drastice împotriva lor? În ceea ce priveşte fraudele financiar- bancare din ultimii ani, răspunsul este DA, ceea ce a determinat intervenţii externe menite să readucă ordinea financiară în aceste domenii. În ceea ce priveşte activitatea sportivă răspunsul se lasă încă aşteptat.
Marius Crăciun,
psiholog