Sabina Miclea este componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data și a fost componentă a lotului național. Este absolventă a facultăților de Psihologie și de Kinetoterapie din Cluj.
Știm cu toții sau am auzit de importanța fantastică și extrem de importantă pe care o are sportul în rutina și în viața noastră în general. Atât pentru a avea un corp sănătos, cât și pentru beneficiile la nivel psihic. Starea de bine ce precedă un antrenament reușit este una dintre cele mai satisfăcătoare trăiri pe care le-am experimentat.
De asemenea există studii care au demonstrat că sportul are un rol important în prevenția stărilor de anxietate și depresie. Însă ce se întâmplă atunci când experientăm o stare de tristețe prelungită sau chiar un episod depresiv? Responsabilitățile pe care le avem și ce se întâmplă în exterior rămâne la fel, însă noi ne simțim lipsiți de putere și inițiativă. Cu toții este foarte probabil să fi experimentat un astfel de episod până acum.
Când mi s-a întâmplat acest lucru, mi-a fost aproape imposibil să gestionez aceste trăiri și să rezolv această situație de una singură. Îmi era greu să accesez resursele care m-ar fi putut ajuta să depășesc aceste momente. Nimic nu mă motiva, nimic nu părea să mai aibă vreun sens. Toate activitățile păreau a fi consumatoare de energie, energie de care nu simțeam că dispun în acele clipe. Singura certitudine era că mă simțeam tristă. Abia așteptam să mă odihnesc, acesta era țelul suprem. Oscila între momentele în care mă deconectam de ce se întâmpla în exterior, de toți și de toate, în timp ce, mai târziu, în singurătate, îmi reproșam felul în care mă implicam în activitățile ce mă solicitau, reușeam să fac acest lucru parțial, mereu cu jumătăți de măsură.
Oamenilor din jur le este greu să găsească soluții în acest caz. Unii ar dori să îți asigure suportul moral, alții vor să încurajeze, alții sunt indignați de faptul că nu mai pot regăsi persoana cu care relaționau în trecut, totul este schimbat. Am explorat toate aceste trăiri și situații în procesul terapeutic, o vreme îndelungată. Un timp, lucrurile au părut că rămân neschimbate. Însă în acest timp, am înțeles că existau lucruri, traume, suferințe vechi netrăite și alți factori cărora nu le acordasem atenție o bună bucată de timp.
Depresia era simptomul, sunetul de alarmă care m-a îndemnat să caut de fapt sursele suferinței. Aceste perioade sunt dificil de gestionat pentru că este posibil să simțim că toată greutatea lumii apasă pe umerii noștri, în timp ce lumea nu se oprește. Nimic nu stă în loc. Suntem solicitați de job, de familii, de prieteni. Avem ședințe la locul de muncă, în cazul meu meciuri, antrenamente. Lumea are nevoie de noi, însă într-o mai mare măsură, eu am nevoie de mine. Probabil de o perioadă în care să mă ascult, să mă întreb, să îmi răspund, iar mai apoi să înțeleg. Să simt că totul este distrus și fără sens, pentru a putea renaște într-un mod nou, într-un mod diferit. Suferința este cheia către profunzimile sufletului nostru.
Marile schimbări nu au loc în compania sentimentelor de fericire și extaz. Tristețea, mult evitata și ocolita tristețe, ne poate oferi accesul către profunzimile noastre. Nimic nu are un sens prestabilit. Eu sunt cea care, în viața mea, am această putere. De a oferi un sens jobului meu, relațiilor mele, vieții. Când acesta pare să se fi pierdut, este nevoie probabil de o perioadă în care să îmi dau timpul necesar pentru a înțelege ceva. De a sta eu cu mine.
Tristețea are și ea un sens. Suntem cu toții foarte solicitați de exterior, însă cum vom face față acestor provocări, fără momentele atât de intime în care putem crea ceva nou în noi. Putem să renaștem precum pasărea Phoenix, din cenușă, chiar și după momentele ce par lipsite de speranță.
Sabina Miclea
Psihoterapeut și componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data Cluj