Sabina Miclea este componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data și a fost componentă a lotului național. Este absolventă a facultăților de Psihologie și de Kinetoterapie din Cluj.
Cele mai dificile zile din viața mea le-am experimentat și încă resimt acest lucru uneori, în momentul în care mi-a lipsit speranța. Având în vedere contextul actual, m-am surprins întrebându-mă cât de necesară este de fapt să simțim că avem speranță. De obicei, un om se adâncește în starea de tristețe, atunci când el nu se mai poate proiecta în viitor, în momentul în care nu este capabil să vadă dincolo de situația și sentimentele pe care le trăiește în acel moment. Și de fapt de multe ori nu are legătură cu situația pe care o trăim, ci cu imposibilitatea noastră de a găsi un sens în ea. Atunci când dezamăgirea, durerea sunt atât de pronunțate, încât nu ne putem imagina că într-o zi va fi diferit.
Este posibil în situații de genul acesta să devenim rigizi, furioși: pe alți oameni, pe soartă, destin, Univers, pe divinitate. În ultimele 8 luni e posibil să ne fi intrebat: De ce ni se întâmplă nouă asta? Ce sens are tot haosul acesta? Aparent, la nivel personal, niciunul. Și dacă nu reușim să găsim o explicație, nu ni se oferă una, nu avem nicio certitudine, putem să ne simțim liberi în a oferi chiar noi o semnificație acestei perioade și acestor trăiri.
Vieții nu-I lipsește niciodată un sens, de fapt. Desigur, acest lucru poate fi înțeles doar dacă suntem capabili să recunoaștem că putem să îl găsim chiar și dincolo de muncă și iubire. Aceste două aspecte extrem de importante și satisfacția pe care ne-o oferă de multe ori, nu depind în totalitate de noi și de implicarea noastră. De asemenea, suntem obișnuiți să descoperim existența unui sens în crearea unei lucrări, în trăirea unei experiențe sau în întâlnirea cu cineva.
Provocarea adevărată, cel puțin din punctul meu de vedere, în această perioadă în care contactul cu alte persoane este limitat, este de a găsi un sens chiar și atunci când ne confruntăm cu o situație aparent lipsită de speranță, ca victime neajutorate. In acele momente suntem de fapt martori la potențialul uman la superlativ, acela de a transforma o tragedie într-un triumf personal, de a transforma suferința cuiva și poate chiar a noastră într-o realizare.
Când nu suntem în stare să schimbăm o situație, gândiți-vă de exemplu la o boala incurabilă, suntem provocați să ne schimbăm noi înșine. Schimbarea aceasta înseamnă adesea o ridicare deasupra sinelui. Și chiar și în acele situații dramatice, existența unei speranțe poate să aibă legătură chiar cu felul în care decid să îmi trăiesc viața și reușesc să mă bucur mai ales în momentele în care aparent am nenumărate motive să plâng și să mă abandonez tristeții.
Putem să ne gândim la indivizii care în ciuda prosperității sunt cuprinși de disperare iar pe de altă parte oamenii care resimt anumite lipsuri, totuși reușesc să ajungă la un sens al împlinirii și al acceptării tocmai pentru că au integrat suferința ca fiind o componentă constantă a vieții lor. Tuturor ne lipsește câte ceva. Este important cât de multă atenție îi oferim acestui element lipsă și cât de dramatic îi dăm voie să devină. În aceste momente de confuzie și tristețe suntem extrem de vulnerabili și putem să profităm de moment și să ne lăsăm modelați de tumultul acesta interior, să ne lăsăm transformați de ceea ce ni se întâmplă.
Speranța pe care o căutăm și de care avem atât de multă nevoie, e în fiecare dintre noi. Eu o asociez cu o îmbrățișare caldă de mamă. Vestea bună este că ne putem îmbrățișa chiar noi înșine atunci când simțim nevoia. Ne putem lua în brațe și să ne fim chiar noi cea mai apropiată și caldă companie atât în această perioadă, cât și în orice alt moment al vieții noastre.