La finalul săptămânii ce s-a încheiat am avut ocazia să mă reîntorc în Galați, orașul în care mi-am petrecut o parte din copilărie și din adolescență. Ciudate sentimente m-au încercat și ce încărcătură emoțională s-a așternut peste mine în zilele petrecute acolo.
Mai jucasem la Galați în ultimii ani, dar am impresia că blocase aceste trăiri, nu le experimentasem până acum. Uitându-mă în jur am avut senzația că mă revăd, pe mine, cea de atunci, mergând pe străzile acelea, intrând în clădirea liceului unde studiam, intrând în sala unde m-am antrenat atât de mult timp. Mă gândeam la mine și am simțit că m-au înduioșat aceste imagini care mi se derulau în minte. M-au înduioșat pentru că acum chiar pot să înțeleg, din punctul de vedere al adultului, poate chiar al terapeutului, ce impact a avut asupra mea acea perioadă.
Ce s-a întâmplat cu acele clipe? Unde sunt? Momentele când debordam de încredere când intram în teren, momentele în care abia reușeam să mă împart între școală și sală? Acele momente le port în carne, în suflet. Aniversările petrecute alături de părinții ce străbăteau o țară întreagă pentru a ne vizita, dezamăgirea pe care o simțeam când anunțau ca vin dar nu mai apăreau, toate acestea au fost scrise undeva și pe multe dintre ele nu am avut curaj să le citesc până de curând.
Revenind la turneul desfășurat acolo, rezultatele obținute nu au fost deloc satisfăcătoare, dezamăgirea este mare, tensiunea și incertitudinea ce plutesc asupra viitorului de asemenea. Simt nevoia de a mă agăța de ceva bun. Ceva bun din mine. Consider a fi o reușită faptul că întorcându-mă „in trecut” am realizat că sunt capabilă să depun un efort uriaș în momentul în care îmi aleg cu precizie direcția. Am făcut asta încă din frageda copilărie.
Sportivii și foștii sportivi știu exact despre ce vorbesc. Încăpățânarea și încrâncenarea care ne-au însoțit de-a lungul timpului, indiferent de perioadele nefaste traversate, emoțiile copleșitoare, accidentări, dureri și pierderi, ne transformă în niște eroi. Indiferent de felul în care mă simt acum, mă eliberează gândul și certitudinea că această stare nu este permanentă. Dezamăgirea, tristețea, furia, sunt firești și aleg să le las să fie. Să curgă.
Dacă trebuie să găsesc un lucru bun în interiorul meu, un lucru pe care să mă sprijin, acesta este efortul. Cel pe care l am depus, îl depun și pe care sunt dispusă să îl depun în continuare. Există o zi, cea de mâine și dacă suntem norocoși și avem șansa de a o trăi, suntem liberi să alegem ce anume gândim, cu ce ochi ne vedem pe noi înșine și încotro ne îndreptăm atenția și energia. Voi încotro alegeți să priviți?
Sabina Miclea
Psihoterapeut și componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data Cluj