Această perioadă o resimt ca fiind una extrem de dificilă. Lăsând la o parte contextul pandemic, restricțiile și teama prelungită ce vine din lipsa certitudinii, o resimt ca fiind astfel și din punct de vedere sportiv și aici mă refer la momentul în care ne aflăm din punct de vedere competițional. Ne apropiem cu pași repezi de finalul campionatului. De când practic acest sport, această perioadă a fost una extrem de dificil de gestionat, indiferent de vârsta pe care o aveam și echipa unde activam.
Oboseala fizică este foarte accentuată și atunci de multe ori mă întreb, ce ne face pe noi, sportivii să rezistăm, ce resurse interioare accesăm, conștient sau inconștient, pentru a susține un organism atât de uzat și constant împins spre limită? Poate să fie plăcerea pe care sportul o trezește în noi, poate să fie angajamentul pe care ni l-am luat față de noi înșine și față de oamenii cu care lucrăm, este posibil să fim motivați din punct de vedere financiar. Toate aceste motivații pot fi corecte și extrem de probabile.
Dar în acest moment, poate în premieră, realizez cât de multă singurătate zace în fiecare dintre noi în momentele dificile, cele în care este posibil să simțim că nu mai rezistăm. Cât de singură sunt, într-un mod subtil, dar foarte profund. Cu toții ne putem sprijini de oameni, putem asculta și urmări materiale motivaționale, putem căuta ajutor specializat, cum ar fi cel venit din partea unui psihoterapeut, orice sursă exterioară este extrem de benefică în vederea accesării acelor resurse interioare de care pomeneam mai devreme.
Avem nevoie de suport și consider că este perfect normal să cerem și să acceptăm ajutorul celor din jur mai ales în momentele în care suntem epuizați. Partea foarte greu de tolerat, personal, mi se pare că vine din conștientizarea faptului că în momentele de genul acesta, sunt singură. Exact în felul în care îmi imaginez că va fi în momentul când voi muri. În fața morții, cu toții suntem singuri, nimeni nu poate face acest lucru în locul nostru. Este un moment extrem de intim și solitar. Pe cât de mult mă sperie acest gând, pe atât de eliberator începe să fie.
A-mi conștientiza singurătatea și a simți cât de multă putere se află în ea. Nimeni dinafara mea nu are puterea de a duce la bun sfârșit anumite lucruri în locul meu, nici măcar oamenii care mă iubesc și îmi vor binele. Ei îmi pot fi aproape în timp ce eu găsesc o modalitate prin care să fac acest lucru. Resimt greutatea dar și insuportabila ușurătate pe care aceasta o oferă ființei mele și sunt surprinsă. În singurătate am descoperit realul ajutor, cel pe care mă pot baza și de care mă pot agăța cu încăpățânare oricând decid: acolo m-am întâlnit cu mine.
Fiecare din noi dispune de tot ceea ce are nevoie pentru a reuși. Îndrăzniți să vă cereți ajutorul!
Sabina Miclea
Psihoterapeut și componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data Cluj