Prietenie și glorie

 Foto: Mihai Neacșu

Foto: Mihai Neacșu

Ce este prietenia? Pe ce anume se bazează aceste relații de prietenie și cum reușim să le construim și să le păstrăm pe acestea în cadrul unei echipe, de exemplu? Consider că prietenia reprezintă un simbol, un dar neprețuit. Această relație afectivă atât de necesară vieților noastre și atât de valoroasă se bazează în general, pe sentimente de simpatie, respect, o bunăvoință reciprocă și altruism, desigur.

Când aveam 20 de ani eram destul de confuză în ceea ce privește acest aspect al vieții mele. Eram foarte concentrată și chiar încrâncenată, aș putea spune. Voiam să am mulți prieteni, și să îi păstrez pe toți alături de mine, dacă se putea. Îmi era imposibil să accept că o relație de acest gen se poate schimba. Aceste fluctuații prin care orice relație, de orice gen, trece, îmi păreau de neînțeles și mai ales, le resimțeam ca fiind de netolerat.

La fel mă simțeam și în relațiile din cadrul echipei. Nu reușeam nicicum să îmi găsesc un echilibru. Nivelul de apropiere pe care îl aveam cu fiecare persoană în parte era diferit și această situație îmi părea foarte obositoare. Credeam pe atunci, că noi toate ar trebui să fim extrem de apropiate, să fim confidente, iar în cazul în care acest lucru nu se întâmpla, mă simțeam extrem de singură. Nu aveam totul, dar în același timp îndepărtam de mine chiar și lucrurile și persoanele care mi-ar fi putut oferi foarte mult în acel moment al vieții mele.

Foarte mult timp nu am reușit să dau nicio șansă acestor relații, atât de importante atât pentru dinamica echipei și pentru bunul mers al lucrurilor în această direcție, cât și pentru mine la nivel personal. Ideea unui conflict mă înspăimânta teribil. O discuție în contradictoriu, în cazul în care îmi permiteam să o am, mă umplea de un sentiment de vină extrem de dificil de gestionat și de multe ori reușeam să anulez la nivel emoțional, toate lucrurile bune care se întâmplaseră până atunci. Îmi era teamă.

În cadrul unei echipe, într-un grup în general, este dificil să găsim calea eficientă de a construi acest mecanism pe care ulterior, să reușim să îl facem să funcționeze ca uns. Intervin mulți factori: diferența de vârstă, interesele diferite, credințele și concepțiile de viață care ne diferențiază. De asemenea intervine și competiția, atât în ceea ce privește rolul de femeie pe care fiecare îl are, cât și cel al sportivei. Este dificil. Ego-ul, orgoliul, dorința de a ne demonstra valoarea, toate acestea există în fiecare dintre noi, și se manifestă atât în echipă și în relațiile din ea, cât și înafara ei.

Revenind la cât de dificil mi-a fost să reușesc să găsesc o cale de a trăi și a mă dezvolta armonios și în siguranță în ceea ce privește aceste relații, privind înapoi cred că am reușit să fac acest lucru în momentul în care mi-am acceptat propria imperfecțiune, propria înclinație spre greșeală. În momentul în care am devenit mai tolerantă și îngăduitoare cu mine, am reușit să devin așa și cu cei din jurul meu.

Pentru că așa cum menționasem în textul anterior, această tendință de a-i învinovăți, responsabiliza, sau poate chiar de a-i face să sufere pe cei din jur, poate să aibă ca sursă o teamă. În cazul meu, simțeam că nu sunt suficient de capabilă, de descurcăreață, poate chiar aveam credința că nu aș merita să fiu iubită și acceptată cu adevărat. Când am identificat aceste probleme, am fost șocată să realizez că de fapt în tot acest timp, a fost vorba despre mine. Neputința de a construi relații, neputința de a-mi da voie să le trăiesc, așa, imperfectă fiind. Am ratat mult, dar ulterior, m-am eliberat. În timp ce tânjeam după apropiere și înțelegere, paradoxal, dădeam de înțeles și transmiteam o răceală emoțională, părea că mă simt bine în singurătate, dar nu era adevărat.

O colegă cu care chiar și acum am o relație apropiată, mi-a spus ulterior că părea că atunci îmi păsa doar de mine, că nu observam pe nimeni altcineva, uneori eram chiar agresivă. Așa era. Eram prea ocupată și concentrată pe felul cum mi-aș dori să fie lucrurile, oamenii, relațiile mele, în timp ce nu luam în calcul unicitatea fiecărei ființe cu care intram în contact, întâlniri care mi-ar fi putut îmbogăți viața. Însă nu știam cum să fac acest lucru. Mi-a fost dificil să mă vulnerabilizez și să îmi trăiesc relațiile, prieteniile de-a întregul: cu bucurii, suferințe, tăceri, conflicte.

Într-o echipă, avem de-a face cu o multitudine de tipuri de personalități și temperamente. Fiecare este unic. Însă această nevoie de apropiere, confidență, înțelegere, este foarte posibil să fie una comună. Avem acest lucru care ne leagă, din start. Afecțiunea ce ne-o purtăm poate să devină astfel (dacă îi permitem) plasa de siguranță pe care să aterizăm în momentele în care noi înșine nu suntem capabili să încetăm din a ne învinovăți, din a ne critica și din a ne brusca cu această lipsă de blândețe. Nu am de ce să mă simt singură în acele momente. Nu voi fi. Dar pentru asta trebuie să le permit celorlalți să îmi fie alături. Să îmi permit mie să mă bucur cu ele, să plâng cu ele, să avem conflicte când se întâmplă astfel, dar în tot acest timp să știu că nu voi fi părăsită și mă voi putea baza pe susținerea și ajutorul lor.

Noi cei care practicăm sporturi de echipă suntem mai norocoși decât de putem imagina. Această camaraderie, această atmosferă, glumele dintre noi, poveștile, chiar și părțile mai puțin plăcute ce preced un eșec sau o dezamăgire, acestea sunt momentele ce ne vor lipsi peste ani. Iubesc voleiul, însă atunci când voi renunța la această carieră, îmi va lipsi cu adevărat echipa, oamenii. Știind aceste lucruri, vreau să mă bucur în fiecare zi de oportunitatea pe care o am și am avut-o de mică: de a practica un sport, cu tot ce implică acesta. Relatiile nu au cum să fie perfecte, însă pot adăuga valoare vieții noastre, dacă le putem observa și îndrăznim să le trăim.

Sabina Miclea
Psihoterapeut și componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data Cluj

Comments

comments