Sabina Miclea este componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data și a fost componentă a lotului național. Este absolventă a facultăților de Psihologie și de Kinetoterapie din Cluj.
M-am decis să scriu despre importanța pe care consider că o are factorul psihologic în perioada de recuperare pe care un sportiv o parcurge în urma unei accidentări. Cred că pe lângă durerea fizică pe care o resimțim în acele momente și care este în sine o traumă, impactul psihic pe care acel moment îl are asupra noastră, poate să aibă urmări care să persiste o lungă perioadă de timp.
Am fost accidentată destul de grav de 2, 3 ori de a lungul anilor și îmi aduc aminte cu o foarte mare claritate felul în care m-am simțit în acel moment, cât de neputincioasa și cât de speriată am fost. Din păcate este destul de posibil ca noi sportivii, să experimentăm aceste senzații și trăiri și în perioada de recuperare, chiar și atunci când ne reîntoarcem în activitate, și la nivel teoretic cel puțin, problemele fizice au fost rezolvate.
Frica cea mai mare a unui sportiv consider că este aceea că după o accidentare nu va mai fi capabil sa revină foarte curând sau niciodată la forma fizica inițială, nici la nivelul la care se afla înaintea incidentului. O pauză foarte lungă într-adevăr se resimte și în urma ei va fi dificil să revenim la nivelul de pregătire anterior, însă intrarea în efort de obicei se face treptat iar organismul nostru se va readapta și va reîncepe să funcționeze la capacitatea pe care o cer împrejurările, cu răbdare și în timp, bineînțeles.
În schimb, experiența pe care un sportiv a acumulat o nu va avea cum să fie pierdută, nici măcar după luni și luni de pauză. Anii pe care i-a dedicat acestui sport, gândurile corelate acestuia, emoțiile și trăirile adunate în timp, acestea nu pot fi pierdute. Nimeni și nimic din exterior nu poate să ne lipsească de tot ce am acumulat în interior, prin atât de mult efort și dedicare. Partea psihologică, din punctul meu de vedere cântărește foarte mult în perioada ce urmează unei accidentări, iar de acest aspect poate să depindă și viteza și eficiența cu care se va desfășura tot procesul de vindecare.
De multe ori ne dorim să uităm momentele în care ne-am accidentat. Poate că nici nu trebuie să facem asta, în definitiv. Amintirea acelor momente de groază ne poate deveni utilă la un moment dat, o putem folosi pentru a ne reaminti cât de fragili suntem în permanență și cât de responsabili suntem de felul în care alegem să ne trăim viețile clipă de clipă. Nimic nu ni se cuvine de fapt, nici măcar sănătatea. Putem să ne amintim de acele momente pentru a ne ajuta să trăim în prezent, aici și acum, având în vedere faptul că bucuria și suferința sunt la o clipă distanță de noi, în permanență.
Consider că există două atitudini cu care putem reveni în activitate după o accidentare. Este normal să ne fie frică, să fim anxioși și să fim invadați de cele mai catastrofale scenarii. Poate să ne fie frică, și deși clinic, din punct de vedere fizic suntem apți, să ne simțim blocați și nepregătiți să ne luăm inima în dinți și să „intrăm din nou în pâine” cum se spune, sau există varianta în care îngroziți fiind de frică, să îi permitem dorului ce ne-a măcinat în timpul petrecut pe margine să se dezlănțuie și chiar ideea posibilității ca această dramă să se repete la un moment dat, să ne ajute să profităm, să ne bucurăm și să savurăm chiar și momentele pe care înainte le considerăm banale și poate chiar de netolerat.
Mi se pare foarte dificil pentru noi, oamenii, să integrăm în viețile noastre ideea că pierderile reprezintă o constantă în existența noastră, iar pierderea sănătății urmată de o posibilă stare de neputință consider că este foarte greu de acceptat și ne poate provoca și împinge să ne schimbăm perspectiva asupra anumitor aspecte. Suntem obișnuiți să fim activi, dinamici, să facem ce ne dorim atunci când ne dorim, iar limitarea acestei libertăți poate să vină la pachet cu anumite stări de anxietate și frustrare, pentru că activitatea fizică reprezintă modul în care ne exprimăm cel mai bine și este felul nostru de a fi în lume.
Cred că în cazul oricărei pierderi care ne zguduie și provoacă suferință, fie că vorbim de sănătate, un loc de muncă, o persoană dragă nouă, vom reuși să ne păstrăm funcționalitatea și starea de echilibru dacă vom fi capabili să facem ce putem mai bine, cu ceea ce ne-a rămas. Să explorăm, sa iubim și să validăm momentul prezent, așa imperfect și de multe ori greu de tolerat cum este el. Chiar și în cazul nefericit în care vom fi nevoiți la un moment dat să renunțăm la sportul de performanță din diferite motive, fie ele legate de sănătate sau alte lucruri, ar trebui să încercăm să ne reamintim constant că suntem mai mult decât sportivi, suntem oameni, suntem ființe complexe care își pot desăvârși existența prin multe moduri, poate nu am avut ocazia să o facem încă, fiind atât de implicați în meseria noastră.
Statutul de sportiv este doar o fațetă a personalității noastre, mereu vor exista părți din noi care abia așteaptă să fie scoase la lumină și explorate. Avem puterea de a decide și de a ne seta noi obiective în fiecare clipă a vieții noastre.