Primele cercetări asupra leadership-ului s-au axat pe descoperirea trăsăturilor şi abilităţilor caracteristice marilor conducători. La început se susţinea ideea că marii conducători se nasc şi nu se formează. Ulterior, cunoştinţele au evoluat prin a lua în considerare comportamentul manifest al liderului şi mai apoi punându-se accentul pe elementele situaţional – specifice.
Teoriile care susţin importanţa trăsăturilor de personalitate
Aceste teorii îşi au originea în concepţiile care sugerează că marii conducători au trăsături şi caracteristici de personalitate care le facilitează succesul în orice situaţie. Atât timp cât trăsăturile de personalitate sunt relativ stabile, ar fi posibilă identificarea potenţialilor lideri prin simpla administrare a unor inventare de personalitate. Această abordare a fost foarte populară până în jurul anilor 40 ai secolului trecut, după care a trecut într-un con de umbră. Susţinătorii acestor teorii susţineau că liderii de succes au anumite caracteristici de personalitate care i-ar ajuta să devină conducători în orice domeniu ar acţiona. Acest lucru ar fi însemnat că un fotbalist foarte bun ar fi putut deveni automat şi un mare antrenor, ceea ce realitatea nu infirma cu prisosinţă.
Teoriile bazate pe trăsături de personalitate au început să-şi piardă din influenţă odată ce Stogdill (1948) trece în revistă mai mult de 100 de studii asupra leadership-ului şi constată că doar o mică parte din trăsăturile de personalitate ale marilor conducători sunt comune. Acest studiu demonstrează pur şi simplu că liderii de succes au o mare varietate de trăsături de personalitate şi nu posedă în mod obligatoriu un set de caracteristici universale. Deşi unele caracteristici pot fi de ajutor pentru un conducător, ele nu sunt neapărat necesare pentru a avea succes. Ca şi o concluzie practică, antrenorii începători nu ar trebuie să se descurajeze dacă nu au trăsături de personalitate comune cu antrenorii sau liderii de notorietate.
Teorii bazate pe abordări comportamentale
După cel de-al doilea război mondial, cercetătorii s-au orientat spre a descoperi comportamente universal valabile caracteristice liderilor eficienţi. Odată ce aceste comportamente universale ar fi identificate, ele ar putea fi învăţate de conducătorii novici şi aceştia ar progresa. Este o abordare optimistă, atât timp cât susţine că liderii se formează şi nu se nasc, iar conducătorii de succes pot fi creaţi prin simpla învăţare a unor caracteristici comportamentale predeterminate.
În spatele acestor teorii stau cercetări care au utilizat chestionare descriptive pentru comportamentul de lider. Folosind astfel de chestionare, cercetătorii au constatat că majoritatea liderilor eficienţi se împart în două categorii: cei care se caracterizează prin consideraţie şi cei care iniţiază structurile. Consideraţia se referă la prietenie, respect, încredere reciprocă şi căldură între conducător şi subordonaţi. Iniţierea structurilor înseamnă un comportament de clarificare a relaţiilor cu subordonaţii, manifestat prin reguli clare şi proceduri prin care să se realizeze scopurile şi obiectivele organizaţiei. Aceste două tipuri de comportamente sunt considerate relativ independente, dar nu în mod necesar incompatibile. Deci, pot exista antrenori care să aibă scoruri mari la ambele caracteristici. În practică aceste caracteristici sunt mai greu de întrunit într-o singură persoană şi se preferă ca antrenorul principal să fie caracterizat prin iniţierea structurilor şi cel secund prin consideraţie şi promovarea unei relaţii calde cu jucătorii.
Va urma.
Dr. Marius Crăciun
psiholog sportiv