Modelul angajamentului (investiţiei) în sport:
După conceptualizarea lui Schmidt şi Stein (1991) sportivii se angajează în activitate pentru plăcerea implicării sau au alte motive care nu sunt legate de satisfacţie. Hotărârea de a participa este dată de satisfacţia sportivului în implicarea sa (dată de o analiză subiectivă cost – beneficiu), percepţia unor potenţiale alternative şi credinţele privind implicarea în sport. Riscul de a dezvolta burnout apare când sportivii sunt nemulţumiţi cu privire la costurile implicării, dar sunt blocaţi de eforturile şi resursele investite, dar și de absenţa percepţiei unor alternative viabile. Sportivii pot fi prinşi într-o capcană atunci când simt că trebuie să-şi menţină implicarea chiar dacă nu mai sunt motivaţi intrinsec pentru continuarea activităţii. După enorme investiţii de timp şi energie în activitatea sportivă, este dificil să renunţi. Al doilea motiv pentru care sportivii preferă continuarea activităţii este faptul că au puţine alternative. Din cauza anilor petrecuţi în activitate, sportivii nu şi-au dezvoltat interese complementare. În acest caz, sportivii sunt în risc crescut de a dezvolta burnout.
Modelul lui Coakley (1992) asupra burnout-ului:
În concepţia autorului, burnout-ul este o modalitate de retragere din sport care este uneori semnalată în sportul de mare competiţie. El defineşte burnout-ul ca retragere din activitate după implicare intensă şi realizări semnificative. Coakley consideră că, constrângerile datorate implicării intense în sportul de competiţie restrâng oportunităţile sportivilor de a-şi dezvolta identitatea în afara rolurilor sportive. Din aceste punct de vedere, decizia de a renunţa la implicarea în sport se datorează dorinţei de a-şi exercita autonomia personală şi de a explora noi dimensiuni ale sinelui, mai degrabă decât să rămână în aceleaşi circumstanţe pe care le consideră aversive.
În concluzie, conceptualizarea lui Coakley asupra burnout-ului nu este altceva decât o formă particulară de renunţare la activitatea sportivă. Fără îndoială, conceptualizarea lui Coakley intră în conflict cu alte modalităţi de înţelegere a sindromului. Evidenţele ne demonstrează că sportivii care suferă de burnout nu renunţă cu toţii la sport (Raedeke,1997). Ar fi o greşeală ca aceşti sportivi care cad pradă acestor stări emoţionale extrem de răvăşitoarea descrise în conceptualizarea originală a sindromului să fie abandonaţi considerându-se că nu se mai poate face nimic pentru ei. Chiar şi aşa, concepţia lui Coakley privind posibilele cauze ale abandonului sportiv sunt utile pentru înţelegerea cauzelor sindromului de burnout. Rolul important al mediului social şi organizaţional în dezvoltarea unor stări aversive cronice este de neconstestat şi furnizează explicaţii privind cauzele sindromului de burnout.
Modelul bazat pe teoria autodeterminării:
Teoria autodeterminării explică comportamentul prin ideea că oamenii au nevoi psihologice înnăscute care trebuiesc satisfăcute pentru a avea o funcţionare normală, dezvoltare socială şi starea de bine (Ryan şi Deci, 2000). În cazul în care contextul social împiedecă satisfacerea acestor nevoi fundamentale, apar deficite în funcţionare, alienare şi chiar starea de boală. Nevoile psihologice proclamate ca fiind universale şi esenţiale de către Deci şi Ryan (1985) sunt autonomia, competenţa şi relaţionarea. Nevoia de autonomie se traduce printr-un sens de locus de cauzalitate intern perceput în acţiunile pe care sportivul le întreprinde. Oamenii au de asemenea nevoia psihologică de competenţă sau de a se percepe pe ei ca fiind eficienţi în încercările şi provocările la care sunt supuşi.
În sfârşit, oamenii au nevoia de relaţionare, un sentiment de siguranţă şi valorizare din partea persoanelor semnificative. După teoria autodeterminării, aceste nevoi psihologice fundamentale joacă un rol central în motivarea comportamentului. Energizarea comportamentului în urmărirea satisfacerii acestor nevoi este de fapt definirea motivaţiei intrinseci. Recompensa într-o activitate intrinsec motivată este însăşi participarea prin trăiri cum ar fi satisfacţia, bucuria realizării. Desigur, satisfacţia nu este singura forţă care animă comportamentul uman. Există mai multe feluri de motivaţie extrinsecă (pentru detalii vezi capitolul despre motivaţie) după cum există şi amotivaţia (lipsa totală a motivaţiei). Este de aşteptat ca starea negativă de burnout la sportivi să apară atunci când nevoile psihologice de bază nu sunt satisfăcute în activitatea sportivă. Aceste aşteptări sunt justificate pentru că, cel puţin teoretic, competenţa, autonomia şi relaţionarea sunt principii care dau energie motivaţiei intrinseci şi nu celorlalte tipuri de motivaţie care nu au o determinare interioară.
Există o relaţie inversă între burnout şi motivaţia intrinsecă, folosind ca şi cadru teoria autodeterminării. În schimb, există o relaţie pozitivă între burnout şi amotivaţie la sportivii care continuă implicarea în activitate. Aceste aşteptări au fost confirmate de studii atât la sportivii profesionişti cât şi la cei amatori. Mai specific, motivaţia intrinsecă s-a dovedit a avea corelaţie negativă moderată cu burnout-ul, iar amotivaţia, corelaţii pozitive de intensitate moderată cu burnout-ul.
În concluzie, teoria autodeterminării oferă un cadru conceptual promiţător pentru studiul burnout-ului în mediul sportiv. Perspectivele oferite de această teorie oferă practicienilor principii pentru intervenţie şi prevenţie în cazul acestor experienţe negative.
Dr. Marius Crăciun
psiholog sportiv