Pe lângă teoria instinctului despre care am vorbit în numărul trecut, mai există câteva teorii care caută să explice agresivitatea în mediul sportiv.
Teoria frustrare – agresivitate:
La început când a fost introdusă (Dollard et al., 1939), teoria statua că agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării. Frustrarea rezultă atunci când eforturile individului de a atinge un anumit scop sunt blocate. Cu alte cuvinte, ori de câte ori o persoană devine frustrată, ea va acţiona agresiv pentru a elibera frustrarea înmagazinată. În mod cert, această explicaţie nu este acceptabilă. Oamenii nu răspund agresiv la orice frustrare pe care o întâlnesc. Uneori doar zâmbesc, alteori se îndârjesc să rezolve problema şi alteori se îndreaptă spre altă activitate sau sarcină. Din aceste motive, teoria a fost revizuită (Berkowitz ,1958). Teoria revizuită consideră că frustrarea nu duce neapărat la agresivitate, dar poate crea premise pentru aceasta. Pentru ca agresivitatea să apară, este nevoie să fie întrunite anumite condiţii, astfel încât persoana frustrată să răspundă în mod agresiv. Această teorie revizuită are o mare valoare practică în activitatea sportivă. Sportivii nu răspund agresiv la orice situaţie frustrantă care apare în situaţii competiţionale. În majoritatea situaţiilor, jucătorii dezvoltă reacţii mai constructive la frustrările din competiţii.
Totuşi, în multe momente, frustrările se acumulează şi anumite situaţii particulare pot declanşa acte agresive. Un reproş sau o jignire, o intrare mai dură sunt suficiente pentru a declanşa un răspuns agresiv.
Cea mai mare problemă a teoriei frustrare – agresivitate este că nu furnizează informaţii practicienilor pentru a reuşi să reducă agresivitatea indezirabilă. Ar putea oare o echipă sportivă să se elibereze de orice frustrare? De fapt, esenţa competiţiei este să încerci ca adversarul să nu îşi atingă scopurile, să-i zădărnicească eforturile.
Cu alte cuvinte, în competiţie există multe şanse ca scopurile sportivilor să fie blocate, ceea ce duce la frustrare.
Teoria învăţării sociale:
Teoria sugerează că agresivitatea este învăţată, iar celelalte două teorii mai sus menţionate sunt total inadecvate în explicarea acesteia. După această teorie, comportamentele agresive sunt achiziţionate şi menţinute în două moduri: modelarea şi învăţarea vicariantă.
Modelarea se bazează pe tendinţa oamenilor de a imita acţiunile unei alte persoane, în special dacă acea persoană este importantă sau cunoscută. De exemplu, văzând un coleg de echipă cu mare experienţă care comite acte agresive, alţi sportivi ar putea demonstra comportamente similare.
Învăţarea vicariantă apare atunci când individul percepe întările pe care un jucător le primeşte pentru acţiuni agresive. Dacă agresorul este recompensat într-un anumit mod pentru acel comportament, şansele privitorului de a răspunde agresiv în circumstanţe similare cresc. Dacă agresorul este pedepsit, şansele ca privitorul să răspundă în aceeaşi manieră, în situaţii similare, vor fi mai mici. Figura cea mai proeminentă în susţinerea teoriei învăţării sociale este Bandura (1973). Autorul susţine că agresivitatea are un efect circular. Un act agresiv va conduce la alte acte de agresiune atât timp cât cercul nu este spart printr-o formă de intervenţie.
Cu alte cuvinte, dacă agresivitatea în sporturile interactive este tolerată, comportamentele agresive tind să se repete.
Mărturii pe bază de observaţii argumentează că agresivitatea, ca mod de exprimare pe terenul de sport, constituie un stimul distractor pentru sportiv şi duce la scăderea performanţei. De cele mai multe ori, furia, ce este o emoţie care scapă de sub control, duce la nivele de activare care depăşesc zona optimă de funcţionare, influenţând negativ performanţa.
Va urma…
Dr. Marius Crăciun
psiholog sportiv