Teoriile care caută să explice comportamentul agresiv furnizează o bază pentru intervenţiile care sunt destinate să reducă comportamentul agresiv. Terry şi Jackson (1985) argumentează că forţele sociale, în special întăririle sunt cele mai eficiente elemente ale intervenţiilor. În plus, factorii psihologici pot fi folosiţi pentru a modifica şi controla situaţiile care produc frustrarea. În cele ce urmează vom trata destul de succint modalităţi practice de intervenţie psihologică menite să reducă frecvenţa comportamentului agresiv pe terenul de sport.
În cazul comportamentelor agresive, emoţia cea mai frecventă este furia. Din această cauză, cele mai eficiente tehnici de control a agresivităţii, la nivel individual, sunt tehnicile de management a furiei. Controlul furiei este o abilitate de care pot beneficia antrenorii şi jucătorii. La nivelul sportului de performanţă există o rezistenţă în a apela la programe de control a furiei, din cauza unor mituri care există în mediul sportiv care susţin că:
- Sportivii sunt sănătoşi, deci ei nu au probleme cu stările emoţionale.
- Furia este necesară pentru a avea succes în sport, deci reducerea ei ar afecta performanţa sportivă.
În realitate, sportivii se confruntă cu stări emoţionale legate de furie la fel des ca şi populaţia non-sportivă, ei fiind expuşi la frustrări mult mai mari. Cele mai multe studii demonstrează că furia diminuează performanţa sportivă, în special datorită creşterii activării şi anxietăţii peste optimumul recomandat. În sporturi cum ar fi haltere, box, rugbi, un anumit nivel al furiei facilitează activarea şi creşte atitudinea agresivă, dar nu există date experimentale care să susţină această asumpţie (Gill, 2000).
Un prim pas în managementul furiei este învăţarea sportivilor să-şi recunoască corect emoţiile. Ne-am aştepta ca sportivii să fie foarte abili în a-şi recunoaşte emoţiile, în special datorită gradului crescut de conştientizare chinestezică, dar studiile nu sprijină deloc această idee (Gill, 2000). În realitate, valorile promovate de cultura sportului de performanţă împiedecă sportivii să recunoască existenţa unor emoţii negative cum ar fi anxietatea. O modalitate uzuală de intervenţie care sprijină sportivii să-şi recunoască stările emoţionale este un jurnal de monitorizare a furiei. În acest jurnal sportivii îşi notează detailat situaţiile care induc furia, evenimentele precipitatoare, factorii care contribuie la dezvoltarea emoţiei, gândurile şi emoţiile provocate de acestea, consecinţele alegerii pe care o fac şi o autoevaluare a emoţiei sau a capacităţii sale de a se controla. Acest jurnal permite sportivului să-şi monitorizeze modalităţile de răspuns în situaţii generatoare de furie şi să-şi urmărească progresul realizat în temperarea emoţiilor agresive.
Intervenţii care vizează reducerea activării asociate cu furia
Un loc central în trăirea unei emoţii îl constituie activarea la nivel fiziologic. Principalele semne fiziologice ale furie sunt creşterea frecvenţei cardiace, a ratei respiratorii, transpiraţia, tensiunea musculară, etc. Intervenţiile cele mai comune pentru scăderea activării asociate cu furia includ exerciţiile de relaxare (respiraţia diafragmală, relaxarea musculară progresivă, trainingul autogen) şi imageria.
Respiraţia diafragmală. Este un exerciţiu foarte răspândit şi cunoscut în care individul se concentrează pe reducerea conştientă a ratei respiratorii. Acest lucru se realizează în parte prin focalizarea pe procesul respiraţiei. Pentru început, sportivul este rugat să-şi pună palma dreaptă pe abdomen la nivelul diafragmei, mai jos de baza sternului. În timpul inspiraţiei, sportivul îşi imaginează că abdomenul se umflă asemenea unui balon. Expiraţia trebuie să fie înceată dar fermă, abdomenul se goleşte de aer, sportivul îşi imaginează că peretele abdominal se aproprie de şira spinării. O secvenţă a instrucţiunilor pentru respiraţia diafragmală include următorii paşi: ”Plasaţi palma pe abdomen, inspiraţi adânc, uşor. Reţineţi respiraţia până număraţi la 3, apoi uşor expiraţi. Repetaţi tot procesul.” Respiraţia adâncă încetineşte rata respiratorie şi cea cardiacă.
Relaxarea. Relaxarea musculară progresivă permite sportivilor să-şi îmbunătăţească controlul muscular prin contractarea şi apoi relaxarea sistematică a anumitor grupe musculare. Sportivul este învăţat să-şi contracte fiecare grupă musculară până aproape de punctul în care simte disconfort, şi apoi să relaxeze musculatura. Ei sunt instruiţi să fie atenţi la diferenţa dintre tensiune şi relaxare şi să conştientizeze faptul că ei pot avea controlul asupra modului în care se simte corpul lor. Cu timpul, după multe exerciţii, sportivii vor putea să se relaxeze atunci când se vor simţi prea tensionaţi. Dacă vor sesiza că apare o tensiune în ceafă şi umeri, generată de furie, ei vor învăţa să o disperseze prin utilizarea strategiilor de relaxare musculară.
Imageria. Este o tehnică care poate induce relaxare eficientă. O abordare simplă ar fi instruirea sportivilor să se imagineze într-un loc plăcut şi liniştit. A te imagina în locuri liniştite poate contribui la dezactivarea rapidă a răspunsului activator ca urmare a furiei.
Odată ce sportivii deprind unele abilităţi de control al activării, ei le pot practica chiar în timp ce sunt expuşi unor stresori specifici activităţii sportive. Acest lucru înseamnă de fapt un training de inoculare a stresului, tehnică folosită cu succes în intervenţiile psihologice de mai bine de 3 decade.
Dr. Marius Crăciun
psiholog sportiv