Sportivitatea

Atunci când oamenii se focalizează pe sport şi moralitate, primul lucru care le vine în minte este termenul de sportivitate. Termenul a fost un subiect de interes pentru psihologii sportivi care au dezvoltat o serie de inventare pentru evaluarea conceptului. Sportivitatea poate fi definită ca un set de atitudini şi comportamente care implică o dorinţă intensă de a reuşi, temperată de hotărârea de a evolua în spiritul standardelor etice care sunt mai importante ca victoria cu orice preţ. Cu alte cuvinte, aderi la anumite standarde de sportivitate chiar dacă asta înseamnă să pierzi competiţia.

Centrarea pe atitudini a îngreunat cercetările asupra sportivităţii. Din această cauză Vallerand et al. (1996) au elaborat o scală de evaluare a sportivităţii centrată pe comportamente (Multidimensional Sportspersonship Orientation Scale). Scala se referă la comportamente caracteristice pentru sportivitate cum ar fi respectul pentru reguli şi arbitri, pentru convenţii sociale sau pentru adversari, etc. Atât studiul valorilor morale cât şi studiul sportivităţii se referă la conţinutul gândirii morale. Cunoscând valorile morale ale anumitor persoane nu ne spune nimic de ce ele preferă aceste valori mai mult decât alţii. O limită remarcabilă a cercetărilor asupra aspectelor morale este că acestea nu explică modul în care funcţionează procesele cognitive care influenţează valorile morale.

Raţionamentul moral
Este definit ca un proces decizional prin care o persoană stabileşte ceea ce este bun sau rău. Dezvoltarea morală este procesul de creştere şi acumulare de experienţă prin care o persoană îşi dezvoltă capacitatea de a raţiona moral. Majoritatea cercetărilor (Stevenson, 1998 ; Haan,1991) sugerează că există o corelaţie negativă scăzută între participarea în anumite ramuri sportive şi maturitatea raţionamentului moral.

Este important să subliniem că nu toate sporturile dezvoltă aceleaşi calităţi morale. Fiecare sport promovează tipuri diferite de interacţiuni sociale şi chiar o subcultură specifică şi implicit norme morale diferite. Chiar fiecare echipă promovează o subcultură specifică şi norme morale adiacente prin influenţa antrenorilor, fanilor, părinţilor sau a programelor. Poate ar fi bine ca viitoarele cercetări să se focalizeze pe variabile specifice din mediul sportiv, cum ar fi stilul de conducere al antrenorului şi impactul pe care îl are asupra raţionamentului moral.

Raţionamentul de “joc”
Unele cercetări asupra subiectului în discuţie se focalizează asupra modului în care oamenii gândesc, procesează şi organizează anumite situaţii din contextul sportiv. Sunt oare folosite aceleaşi structuri de raţionament în sport ca şi în alte situaţii de viaţă? Teoreticienii structuralişti au susţinut în mod tradiţional că nivelul raţionamentului moral al unei persoane rămâne constant în diverse situaţii şi contexte în care evoluează. Deşi, această afirmaţie este în general acceptată, există contexte care modifică nivelele raţionamentului moral. În ştiinţele sociale există aceea afirmaţie după care jocul, meciul şi sportul sunt ceva aparte decât viaţa de zi cu zi (Huizinga, 1955).

Lumea aparte a sportului este guvernată de legi şi roluri diferite, ceea ce presupune modificări în cogniţii şi percepţii. Chiar şi doar aceste observaţii teoretice ne pot face să luăm în seamă ipoteza după care raţionamentul moral în sport este diferit de cel din viaţa de zi cu zi. Există şi observaţii empirice provenite din studii. Participanţilor la aceste studii li se solicită părerea asupra unor dileme de viaţă şi asupra unor dileme din sport. În astfel de studii, participanţii obţineau scoruri mai mari în situaţiile de viaţă decât în situaţiile sportive (Bredemeier şi Shields, 1985). Bazându-se pe aceste rezultate, Bredemeier şi Shields formulează teoria raţionamentului de joc. Teoria susţine faptul că contextul sportiv duce la o adaptare temporară a raţionamentului moral. Egoismul, aspect tipic pentru imaturitatea morală, devine o valoare acceptată într-o formă specifică de regresie.

Temenul de regresie trebuie nu trebuie privit în mod literar. Indivizii implicaţi în sport nu îşi pierd capacităţile morale din viaţa de zi cu zi, iar tendinţele egocentrice de „joc” nu sunt identice cu cele din copilăria timpurie. Este doar un „joc” de-a egocentrismul. Mulţi jucători obişnuiesc să folosească cuvinte urâte adresate adversarilor; un astfel de discurs nu este total jignitor, chiar dacă cuvintele luate literar sunt ofensatoare. Dacă caracterul de „joc” al raţionamentului moral se pierde, sportul alimentează agresivitatea, înşelăciunea sau alte forme de lipsă de moralitate. Apare astfel o regresie lipsită de legitimitate.

Cercetări aprofundate sunt necesare pentru a înţelege cum şi de ce apare o astfel deteriorare în raţionamentul de joc. De fapt, mai avem multe de învăţat despre relaţia dintre sport şi raţionamentul moral.

Dr. Marius Crăciun
psiholog sportiv

Comments

comments