Sportivitate. Concluzii

În cadrul studiilor privind comportamentul moral în context sportiv este încă prezent postulatul lui Kohlberg privind unitatea structurală a raţionamentului moral. Acesta susţine că există un raţionament moral general care, cu câteva excepţii, rămâne stabil în diferite contexte şi conţinuturi. Nu trebuie să uităm că în literatura socială şi filozofică asupra jocurilor, sportul este privit ca ceva „aparte”, diferit de viaţa cotidiană. Jocul (sportul) transferă participanţii într-o altă lume cu noi forme ale spaţiului, timpului şi comportamentului, care presupune noi valori (Smith, 1979). Lumea sportului creează transformări în cogniţii şi afecte, fiind normal să considerăm că raţionamentul moral suferă modificări în structura sa intimă.

Cercetările amintite mai sus sprijină această afirmaţie, la fel ca şi relatările anecdotice sau observaţiile informale. Comentatorii sportivi remarcă adesea discrepanţa dintre comportamentul din teren al sportivilor şi cel din viaţa de zi cu zi. Un jucător de fotbal poate fi pe teren agresiv şi rău, pe când în viaţa de zi cu zi să fie de o gentileţe rar întâlnită. Schimbările radicale pe care sportivii caută să le provoace în comportament atunci când sunt în teren sunt de multe ori fascinante, amintind de un dualism al propriei persoane (între eul sportiv şi eul real din viaţa de zi cu zi). Mulţi vor pune sub semnul întrebării legitimitatea morală a acestor transformări.

Părerea noastră este că aceste lucruri sunt destul de comune în lumea sportului, adică poţi să-ţi schimbi felul de a gândi şi a simţi privind anumite subiecte morale. Realitatea este că anumite acţiuni care par în viaţa cotidiană inacceptabile – cum ar fi să provoci durere unei fiinţe umane – pot fi acceptate sau chiar încurajate ca fiind o rutină în anumite sporturi. De aceea sportivii se dovedesc mult mai egocentrici în ce priveşte raţionamentul în aşa numitele dileme sportive.

Pentru mulţi sportivi, jocul este un prilej pentru a lăsa de-o parte grijile vieţii cotidiene, incluzând într-o anumită limită şi considerentele morale. Ei se „aruncă” în experienţa sportivă, gândindu-se doar la propriul interes şi cel al echipei. În multe din interviurile realizate cu sportivi transpare această punere „de-o parte” a temelor care ţin de raţionamentul moral. Această constatare ne îndeamnă să ne gândim la următoarea întrebare: Câtă libertate are o persoană implicată în sport pentru a minimaliza standardele morale? Oare situaţia aparte în care se găseşte persoana în situaţii sportive justifică violenţa, agresivitatea, dopajul? În nici un caz!

Egocentrismul, raţionamentul de competiţie nu justifică în niciun fel raţionalizări care implică distorsiuni morale de genul: „în sport totul este permis”. Filozofia „să învingi cu orice preţ” tinde să dezumanizeze sportivul. În aceste condiţii, consecinţele pentru individ nu sunt deloc surprinzătoare. Multe studii efectuate pe mii de sportivi arată un lucru îngrijorător: scorurile obţinute de aceştia la raţionamentul moral sunt mult mai scăzute decât la populaţia non-sportivă. Din păcate, cu cât un individ este mai implicat în sportul de performanţă, cu atât el este mai puţin apt să raţioneze adecvat din punct de vedere moral. Chiar dacă sportul contribuie la dezvoltarea unor calităţi caracteriale cum ar fi: loialitatea, devotamentul, sacrificiul şi munca în echipă, totuşi nu încurajează formarea unor calităţi cum ar fi: onestitatea, responsabilitatea sau corectitudinea. Există destule evidenţe care sugerează că pentru mulţi copii, presiunea asociată sportului induce scăderea stimei de sine, anxietate excesivă sau comportament agresiv (Hellstedt, 1988).

Ce este de făcut pentru ca adagiul „sportul clădeşte caracterul” să nu fie doar o vorbă goală, un mit fără conţinut. Sugerăm pe scurt două direcţii:

– încurajarea practicării sportului din plăcere şi nu pentru a „câştiga cu orice preţ”. Sportul ca bucurie, ca plăcere, ca modalitatea de a-ţi dezvolta abilităţile, ar trebuie să fie scopul principal. Performanţa sportivă nu trebuie comparată cu valoarea personală. Antrenorii ar trebui să se concentreze mai mult spre îmbunătăţirea abilităţilor sportivilor, în paralel cu conştientizarea acestora de către sportivi.

– stimularea participării în activităţi sportive. Mulţi sportivi tineri renunţă la activitate pentru că nu au ocazia să se exprime pe teren, fiind ţinuţi prea mult pe banca de rezerve. Acest lucru se întâmplă pentru că ei îşi pierd încrederea şi se percep mai puţin valoroşi. Studiile arată că 90% dintre tinerii sportivi ar prefera să facă parte dintr-o echipă care pierde, dar în care au ocazia să se exprime pe teren, decât să facă parte dintr-o echipă victorioasă în care să nu joace.

În concluzie, pentru ca sportul să-şi îndeplinească valenţele educative, antrenorii şi factorii cu responsabilitate din mediul sportiv ar trebuie să reducă importanţa victoriei în competiţiile sportive.

Dr. Marius Crăciun
psiholog sportiv

Comments

comments