Simona Richter a scris istorie pentru judo-ul clujean, legitimată fiind la ”U” CSM Cluj. Viața ei de sportiv a început în bazinul olimpic din Reșița și a continuat pe tatami. La vârsta de 14 ani a fost nevoită să renunțe la înot, dar acest lucru s-a dovedit a fi un lucru bun deoarece peste câtva timp a ales judo-ul, care i-a adus mari satisfacții sportive.
A venit în Cluj-Napoca în anul 1995, când secția de judo era condusă de antrenorul Florin Bercean. Sub comanda acestuia, Simona Richter a reușit să câștige medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Sydney 2000, aducând un mare renume României, dar mai ales judo-ului clujean.
Clubul Sportiv Universitatea Cluj vă invită să citiți un interviu cu marea campioană, Simona Richter, apărut în cartea Supercampionii Clujului a domnului Ovidiu Blag.
– Simona, am văzut că ai început cu înotul, cum a fost?
– Vreau să îţi spun că era să mă înec de vreo trei ori până când am învăţat să înot. Tocmai de aceea, ai mei au hotărât să urmez un curs şi din prima clipă m-am simţit atrasă de acest sport. De mică eram extrem de riguroasă în tot ceea ce făceam, aşa că pasul spre grupa de performanţă l-am făcut aproape firesc. Din primii ani, sportul a fost pentru mine un mod de viaţă, nimic nu mi se părea prea greu sau prea mult. Am realizat, încă de la început, că sportul este şansa mea, adevărata mea vocaţie. Am fost cooptată chiar şi la lotul olimpic, dar părinţii mei nu au fost de acord să mă consacru în întregime, la o vârstă atât de fragedă, doar sportului. Pentru că mă număram printre premianţi, ei au insistat să nu întrerup ritmul la învăţătură, aşa că am fost nevoită, în jurul vârstei de 14 ani, să renunţ la înot, deşi fusesem chiar şi campioană naţională.
Firea mea energică şi-a spus cuvîntul şi, după o perioadă în care am cochetat cu tenisul de câmp, am ales judo, prin intermediul unei colege, care mergea de mai multă vreme la sală. Mi-a plăcut enorm încă de la început, iar după circa 2 săptămâni am primit de la antrenori un kimono nou-nouţ. Am fost teribil de încântată, iar faptul că am primit necondiţionat sprijinul părinţilor mei a avut darul să îmi dea o încredere deosebită în forţele mele.
În mintea mea se cuibărise chiar ideea de a face două sporturi, judo şi înot, pentru că existau presiuni din partea antrenorilor de la înot pentru ca să revin în bazin. Mi-am dat seama, însă, că era momentul să iau o decizie şi aceasta a fost în favoarea judoului. Aveam 14 ani şi luasem prima hotărîre importantă din viaţa mea, care s-a dovedit ulterior că a fost una înţeleaptă.
– La Reşiţa era o şcoală bună de judo?
– Da, pentru că, prin anul 1978, antrenorul antrenorului meu a venit în contact cu un specialist coreean în domeniu. În urma acestei întâlniri providenţiale, judoul a ajuns în Reşiţa, iar când am apărut eu am format un trio cu Minodora Nemeş şi Mariana Leu, două colege foarte bune, cu care m-am înţeles foarte bine. M-am bucurat să le am alături, iar spiritul de competiţie pe care împreună l-am menţinut, a făcut ca între 1988 şi 1990 să devenim cele mai bune din ţară.
– Care au fost motivele pentru care ai părăsit Reşiţa, mai cu seamă că pe plan sportiv lucrurile păreau să fi intrat pe un făgaş bun?
– Aşa a fost, eram prietene foarte bune cu Mariana şi Minodora, iar la sală lucrurile mergeau bine. După ‘90 însă, problemele post-revoluţionare au atins şi Reşiţa, primul şoc fiind apariţia şomajului, de aici decurgînd o serie întreagă de probleme. Acestea s-au repercutat nefericit şi asupra fenomenului sportiv, care a fost grav afectat. Toată lumea era dezorientată, factorii decizionali ai “Puterii” pe linie de sport erau cam derutaţi, aşa că au apărut probleme. Mai mult, Minodora Nemeş a plecat în Grecia, iar Mariana Leu a abandonat activitatea competiţională din cauza unor probleme cu ochii, urmare a numeroaselor căzături suferite la antrenamente. M-am văzut dintr-o dată singură, fără colegele alături de care petrecusem atâtea momente frumoase, şi m-a cam luat groaza. Au apărut şi unele disensiuni între mine şi antrenor, iar eu nu puteam concepe să lucrez într-un mediu ostil. Ca un făcut, a apărut o ofertă tentantă, din partea Unirii Focşani, club care mi-a garantat un loc de muncă şi o indemnizaţie bunicică. Am făcut şi un mic “artificiu“, în sensul că, pentru a mă putea transfera fără acordul clubului reşiţean, am dat şi am intrat la Facultatea de Drept din Focşani. Lucrurile nu au stat însă aşa cum m-am aşteptat, pentru că salariul promis era la nivel de muncitor necalificat, iar facultatea era o glumă slabă. În plus, eram singură, iar pe mine singurătatea, lipsa prietenilor, mă omoară. Printre realizări pot trece doar absolvirea şcolii de antrenor şi a celei de şoferi amatori. Trăiam un sentiment de frustrare, mă simţeam trădată, pentru că în acei trei ani cît am stat la Focşani eu mi-am făcut datoria. Am câştigat titluri naţionale, m-am clasat a doua la Campionatul European din Anglia în 1994, iar la antrenamente trăgeam cu dinţii.
– După trei ani petrecuţi la Focşani, ai ajuns la Cluj. Ce te-a determinat sa faci acest pas?
– În 1994 l-am cunoscut pe antrenorul Florin Bercean, chiar la Focşani. Auzisem că face lucruri extraordinare la Cluj, dar eram destul de nehotărâtă atunci când mi-a propus să vin la clubul de pe Someş. În primul rînd mi se părea un ins mult prea tânăr, iar mintea mea asocia ideea de bun antrenor unei persoane mai în vârstă. Era apoi teama unui nou început, într-un oraş unde urma să fiu din nou singură. Am luat totuşi hotărârea în 1995, considerând că este pentru mine un pas înainte din punct de vedere profesional. Mai cântărise mult în decizia mea şi prietenia cu Ioana Dinea, cea care mi-a prezentat în cele mai frumoase culori activitatea de la Cluj. Cum aveam de apărat deja un blazon, pentru că eram medaliată europeană, am considerat că am obligaţia, mai ales faţă de propriile mele performanţe, să tind spre ceva superior.
– Cum ai intrat în noua atmosferă?
– Trebuie să-ţi spun că am găsit ceea ce avusesem în primii ani de judo, la Reşiţa. Este vorba despre prietenie, care pe mine mă stimulează în tot ceea ce întreprind. Era apoi climatul de muncă, de care se îngrijea Florin Bercean. El a ştiut încă de la început să ne motiveze în aşa fel încât între noi trei să existe mereu o competiţie. Dacă una dintre noi reuşea să obţină un rezultat notabil, imediat se cuibărea în mintea celorlalte dorinţa de a demonstra că este în stare de mai mult. Cu toate aceste adevărate competiţii dintre noi, prietenia noastră nu a fost afectată. Ne încurajam reciproc, ne ţineam pumnii strânşi la competiţii, iar tactul de care dădea dovadă antrenorul nostru în tot ceea ce întreprindea în legătură cu noi ne făcea să ne simţim în siguranţă. Am reuşit să formăm, iar mai apoi să întreţinem un climat propice marii performanţe şi prietenia dintre noi a fost cea care ne-a ţinut unite, ne-a făcut mai puternice, ne-a dat încredere în propriile forţe.
– Cum se muncea la “U“ CSM Cluj?
– Aveam în general două antrenamente pe zi, cu foarte puţine momente de respiro. Este o metodă excelentă pentru a te menţine în formă. La judo, cu cât îţi este mai greu la antrenament, cu atât îţi este mai uşor la concurs. Acest fapt noi am reuşit să îl conştientizăm, astfel încât ne dăm tot interesul, nu facem rabat de la pregătirea fizică, nu “fentăm“, pentru că ne-am păcăli singure. Este un efort susţinut, la care unii ar depune armele rapid, dar noi ne-am ales acest sport, deci suntem pregătite să ne asumăm şi responsabilităţile care decurg în urma acestei alegeri.
– Ca să ajungem încet–încet la Sydney 2000, trebuie să spunem că performanţa ta a fost oarecum “anunţată“ de excelenta comportare din 1999, când la Campionatele Mondiale Universitare ai obţinut argintul, într-o companie selectă. La Universiada de la Palma de Mallorca, franţuzoaica Celine Lebrun a cucerit aurul, cea care a câştigat în acel an şi Campionatul European. Aceasta ţi-a fost adversară în nenumărate rânduri, chiar şi la Olimpiadă, dar nu ai prea reuşit să o învingi…
– Într-adevăr, Lebrun este o sportivă cu nişte calităţi excepţionale, care cunoaşte toate secretele, iar a lupta împotriva ei este întotdeauna dificil. Este adevărat că m-a învins de mai multe ori, la Universiada 1999, la turneul de la Praga în martie 2000, poate şi de alte ori. Asta nu înseamnă că este invincibilă, iar dorinţa mea de revanşă este cu atît mai mare. La Palma de Mallorca m-am simţit foarte bine şi trebuie să spun că în atâţia ani de competiţii am ajuns să lupt împotriva mai multor judoka puternice, acest fapt întărindu-mă. Am câştigat o bogată experienţă în întâlnirile împotriva sportivelor, precum Eva Granicz (Ungaria), Marta Kolodziejczyk (Polonia), Raquel Barrientos, Esther San Miguel (ambele Spania), Brenda van der Meulen, Karin Kienhuis, Angelique Seriese (toate Olanda), Donatta Burgatta (Italia), Ai Rong Zhou, Lin Tang (ambele China), Chloe Cowen (Marea Britanie), Heidi Rakels (Belgia), Emanuela Pierantozzi (Brazilia), Dyadenys Luna (Cuba), Amy Tong (SUA), iar acest lucru a contat foarte mult.
Data naşterii : 27.03. 1972, Reşiţa
Studii:
- Liceul Teoretic, Reşiţa
- Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Cluj-Napoca, 2000
Activitate sportivă
- campioană naţională şi multiplă medaliată la înot, mai ales în proba de 200 m liber (copii şi juniori), în perioada 1978 – 1986, la CSŞ Reşiţa
- componentă a Centrului Olimpic de Înot
- 1987 – vicecampioană naţională de judo (tineret)
- 1988 – dublă campioană naţională (tineret), la categoriile 78 kg şi “open“
- 1989 – campioană naţională (tineret)
- 1990 – dublă campionă naţională (senioare), la categoriile 78 kg şi “open“ şi medaliată cu bronz la Campionatele Mondiale de Tineret (Dijon – Franţa)
- 1991-campioană naţională ( senioare )
- 1992 – campioană naţională (senioare) şi vice-campioană europeană (Paris – Franţa), la categoria “open“
- 1993 – campioană naţională (senioare)
- 1994 – campioană naţională (senioare) şi vice- campioană europeană (Birmingham – Anglia), la categoria “open“
- 1995 – campioană naţională şi bronz la Campionatul European (Haga – Olanda)
- 1996 şi 1997 – campioană naţională
- 1999 dublă campioană naţională , 78 kg şi “open“
- 2000 dublă campioană naţională , 78 kg şi “open“
- 1999 vicecampioană mondială universitară (Palma de Mallorca – Spania)
- 2000 – bronz la Olimpiada Sydney – Australia, categoria 78 kg
- participantă la Olimpiadele Barcelona 1992 şi Atlanta 1996, unde a ocupat locurile 11, respectiv 9
- participantă la zeci de concursuri internaţionale, cu clasări dintre cele mai bune
- a concurat pentru “Muncitorul“ Reşiţa între 1986 şi 1993
- “Unirea“ Focşani între 1993 şi 1995
- “U” CSM Cluj, din 1995
- a participat la 4 ediţii de Campionat Mondial de senioare
- antrenoare de categoria III