Am auzit de multe ori cu toții următoarea expresie: „Ai încredere în tine și totul va fi bine”!. Mi-a fost adresată înainte de meciuri, examene și alte evenimente importante din viața mea. Cu siguranță scopul celor care o verbalizau era de a mă ajuta și de a-mi crea o stare de confort, însă de multe ori a reprezentat o sursă de frustrare pentru că nu reușeam să îmi dau seama cum aș putea într-adevăr să resimt acest lucru în interiorul meu și să evit să rămână o chestiune de suprafață. Să transpun lucrurile din planul rațional în cel emoțional, aceasta a fost provocarea.
Emoțiile fac parte din structura noastră și ne influențează într-o mare măsură viețile. De când eram mai mică m-am întrebat, oare ce anume face diferența între o persoană care are încredere în ea și face ca totul să pară ușor de realizat și una căreia pare ca această resursă îi lipsește. Cred că de fapt este vorba de un cumul de factori care pot face diferența la un moment dat. Am reușit să găsesc anumite răspunsuri în ceea ce privește istoria mea emoțională și întrebarea care mi se tot repeta în minte, când am decis să intru într-un proces terapeutic acum 7 ani și am început să dezleg încet, misterele subconștientului meu. De atunci am început să înțeleg că trecutul, mai ales copilăria, felul în care s-au raportat părinții mei la mine și la întreaga mea existență, joacă un rol important chiar și în felul în care se desfășoară prezentul meu și am înțeles, de asemenea, că atunci s-au pus bazele și s-a clădit ceea ce pentru mine a însemnat realitatea o bună bucată de timp.
În decursul anilor copilăriei suntem modelați de comportamentul adulților din jurul nostru. Suntem plăpânzi și dependenți de grija și atenția lor, iar vulnerabilitatea noastră este atât fizică cât și emoțională. Inevitabil percepem lucrurile spuse de aceștia ca fiind sacre și atitudinea lor față de noi și față de lume ca fiind justă. Suntem lipsiți de protecție, dacă un părinte strigă la noi pare că întreaga lume se prăbușește, dacă el pleacă un weekend de acasă, avem senzația că am fost abandonați, noi nereușind să înțelegem motivele care stau la baza acțiunilor lor. Cauzele rănilor noastre primare sunt rareori dramatice la exterior, dar ele sunt semnificative pentru interiorul nostru, iar fragilitatea noastră face ca un lucru aparent lipsit de importanță, să capete conotații profunde. Când mă gândesc la sentimentul de neîncredere care m-a măcinat o lungă perioadă de timp, și pe care îl resimt uneori și în prezent, îmi pare rău doar că nu am conștientizat mai devreme că am fost crescută de oameni iubitori, imperfecți la rândul lor, care s-au luptat cu propriile probleme, au avut propriile traume, dar regret mai ales că nu am avut capacitatea să văd lucrurile din perspectiva lor și să îi înțeleg mai bine, mai devreme.
Ceea ce ni s-a întâmplat în trecut, traumele noastre, nu există din vina noastră, dar procesul de vindecare, înțelegerea și acceptarea poveștilor noastre de viață consider că este 100% responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Într-o copilărie sănătoasă emoțional consider că este important să simțim că cineva își pune nevoile deoparte temporar și că este alături de noi, gata să interpreteze lucruri pe care noi nu le putem verbaliza, gata să ne facă să simțim că suntem protejați și acceptați indiferent de felul în care ne comportăm și reacționăm. Această relație cu îngrijitorii noștri poate să fie una destul de previzibilă dar este necesară și avem nevoie de sentimentul de stabilitate, de certitudinea că aceștia vor fi alături de noi și mâine și poimâine. În felul acesta vom fi capabili să credem cu tărie că vom putea fi iubiți în ciuda greșelilor noastre, vom putea crede că lucrurile care se strică se pot repara și nu vom avea tendința să abandonăm cursa atunci când lucrurile devin dificile, nici iubirea, atunci când oamenii din jur ne rănesc cu imperfecțiunea și vulnerabilitatea lor, elemente pe care dacă vom cerceta cu atenție, le vom identifica de fiecare dată și în noi înșine.
Cred că de aici vine încrederea mult râvnită. Din certitudinea pe care ajung să o am și anume că merit să fiu iubită și acceptată așa cum sunt. Apoi, mă voi putea încrede mai ușor în alți oameni și în cursul vieții, în general. Am simțit că încep cu adevărat să am încredere în mine și tot ce însemn eu, în primul rând când am acceptat că sunt om, deci e normal să fiu dezorientată uneori, că nu este ușor sa îmi construiesc o viață satisfăcătoare și echilibrată, și că pot face acest lucru doar perseverând. A fost important să conștientizez că simplul fapt că exist, este o minune! Nu știm exact care e scopul și sensul suprem al vieților noastre, însă ne putem lăsa atinși de vitalitatea pe care ne-o poate oferi acest proces, dacă ii dăm voie, desigur. Vă invit să ne scriem poveștile de viață, cu mult curaj!