Sabina Miclea este componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data și a fost componentă a lotului național. Este absolventă a facultăților de Psihologie și de Kinetoterapie din Cluj.
Trăim într-o lume din ce în ce mai conectată virtual dar din ce în ce mai izolată emoțional. Deși petrecem din ce în ce mai mult timp pe rețelele sociale virtuale se pare că totuși resimțim lipsa interacțiunii cu alții la un nivel profund, mai ales în această perioadă pe care o traversăm.
Citisem un studiu despre singurătate, este vorba despre un studiu amplu care a oferit date oferite de 46 000 de participanți din diferite țări, insule și teritorii. Cea mai interesantă parte mi s-a părut a fi cea în care se vorbea despre legătura dintre singurătate și mai ales cum o experimentăm fiecare dintre noi, și vârstă. De când a început pandemia m-am surprins gândindu-mă deseori la oamenii înaintați în vârstă, care sunt nevoiți să locuiască singuri, privați de afecțiunea și ajutorul copiilor lor, nepoților și chiar a prietenilor. Acest scenariu mă neliniștea pentru că încercam să îmi imaginez cum se simt acești oameni și cât de greu trebuie să le fie.
De fapt, tinerii este posibil să experimenteze singurătatea și izolarea într-un mod mult mai dramatic decât cei în vârstă deoarece așa cum mai pomenisem într-un text anterior, apropo de identitate, nu au un simț al identității foarte precis conturat și stabilit. De multe ori ei nu știu cine sunt în lipsa unei anumite validări exterioare, și înafara unui contact constant cu alți oameni, lucru care îi predispune la o fragilitate ușor mai accentuată. Fiind tânără, evident că am trecut printr-o mulțime de schimbări majore în perioade de timp destul de scurte. Desprinderea de familie, găsirea unui loc de muncă, clădirea unei cariere, experimentarea primelor relații romantice, toate acestea asigură senzații și trăiri intense, uneori în perioade de timp relativ scurte și uneori duc la o anumită însingurare ulterioară în cazul în care, asa cum este și firesc să se mai întâmple, lucrurile nu merg conform planului inițial.
Astfel, atunci când suntem tineri riscăm mai mult să se întâmple sa intrăm într-un cerc vicios, adică să ne izolăm după aceste nereușite și de multe ori vom evita interacțiunile cu alți oameni, rămânând însă într-o stare de suferință, pentru că de multe ori nu reușim să găsim un sens înafara contactului cu alte persoane. Cu siguranță avem nevoie de alți oameni, de iubire și căldură și o anumită privare emoțională ne afectează pe fiecare dintre noi.
Revenind la ideea pe care am „cules-o” din acel studiu, oamenii în vârstă au traversat și au experimentat deja multe dintre aceste trăiri de-a lungul vieții lor, au petrecut perioade în propria companie, știu care este modul în care resimt lucrurile, și-au trăit suferințele, dezamăgirile și nu mai au tendința de a se lupta cu ele, de a se rigidiza în raport cu caracterul neprevăzut și uneori chiar nedrept al vieții. Cunosc plusurile și minusurile cu care singurătatea vine la pachet. Când vorbesc despre oameni în vârstă, mă refer chiar și la mine bineînțeles, față de cum eram chiar și acum 5 ani, de exemplu. Această experiență a vieții de care ne pomenesc părinții și care ne agasează de multe ori în momentul în care ne oferă sfaturi de care considerăm că nu avem nevoie, este într-adevăr extrem de valoroasă și nu poate fi înlocuită de studiu, și alte informații provenite din alte surse.
Pentru că în timp putem doar să învățăm, să creștem, să suferim atât cât este nevoie pentru a înțelege ce e de înțeles despre noi, despre cei din viețile noastre și despre existență, în general. Putem încerca să ne analizăm în perioadele în care ne simțim singuri, speriați și abandonați. Să observăm cum experimentăm aceste trăiri, să ne privim pentru o clipă dinafara noastră. Da,e dificil, dar am reușit să supraviețuim de-a lungul vieții și altor situații extrem de dificile, poate că timpul le-a făcut să nu mai fie atât de apăsătoare, însă asta nu înseamnă că ele nu au existat.
Apropo de dorința de a fi în contact cu oamenii din jur, să nu uităm că dorul nu a fost nicicând mai mare, însă întâlnirile de asemenea nu au fost nicicând mai savuroase și mai pline de sens și bucurie. Plimbările la câteva grade în termometre au farmecul lor, antrenamentele de la sală au devenit și ele un bonus, printre singurele momente în care mă pot manifesta în cadrul unui grup și sunt recunoscătoare pentru acestea. Totuși, să nu uităm că fiecare dintre noi continuă să existe, chiar și atunci când nu suntem văzuți și auziți, așa cum probabil ne dorim uneori. În singurătate sau nu, fiind bucuroși sau triști, inimile ne bat cu putere în piept și poate uneori, e de ajuns.