Antrenoratul este privit ca şi un proces inter-personal, complex care depinde de mai mulţi factori: (1) caracteristicile individuale ale antrenorului şi sportivului (vârstă, gen, experienţă şi personalitate); (2) mediul sportiv în care relaţia există (tipul sportului şi nivelul practicat); (3) mediul cultural, care include valori, filozofie, norme, credinţe.
Înţelegerea practică a acestui proces îi va ajuta pe antrenori să crească randamentul sportivilor şi satisfacţia lor personală.
Tipul sportului
Antrenorii şi sportivii din sporturile individuale au multe oportunităţi să dezvolte relaţii mai profunde şi mai complementare. În sporturile de echipă (baschet, fotbal, volei) relaţiile sunt adesea ierarhice, mai formale, mai lipsite de intimitate, mai flexibile. Percepţiile cu privire la comportamentul antrenorului (de ex. comportament autocratic) sunt diferite la antrenorii şi sportivii din sporturile de echipă comparativ cu cei din sporturile individuale. Antrenorii din sporturile individuale au oportunităţi mai bune de comunicare şi de cunoaştere a nevoilor sportivilor decât cei din sporturile de echipă. Prin schimbul de informaţii prin intermediul discuţiilor, a procesului de stabilire a scopurilor şi a dialogului, se creează o aliniere a percepţiilor privind performanţa şi alte subiecte; atunci când diferenţele există, indivizii le recunosc şi le acceptă. În lipsa unei comunicări eficiente, apar păreri contradictorii iar conflictele nu sunt rezolvate.
Nivelul de pregătire al sportivilor
Nivelul de experienţă (sportivi de elită sau începători) poate afecta relaţia dintre sportiv şi antrenor. Unele cercetări susţin că sportivii mai maturi preferă o abordare orientată spre relaţie (Chelladurai şi Carron, 1983). Studiile au demonstrat o asociere dintre comportamentul suportiv social al antrenorului şi performanţa sportivă (Rees şi colab., 1999), recuperarea după accidentare şi o incidenţă mai scăzută a burnout-ului la sportivi. Antrenorii şi sportivii de mare performanţă sunt mai motivaţi să stabilească relaţii de interdependenţă pentru că se confruntă cu riscuri mai mari decât la cei care evoluează la nivele mai scăzute. Evidenţe empirice indică faptul că antrenorii de top şi sportivii lor aflaţi în strânsă colaborare îşi sporesc şansele de a-şi realiza scopurile propuse.
Sportul pentru tineri
Antrenorii de la acest nivel sunt confruntaţi cu provocarea de a lucra împreună cu părinţii sportivilor. Eficienţa triadei antrenor – sportiv – părinte poate fi limitată când: (1) părintele şi antrenorul se găsesc într-o competiţie pentru a dobândi controlul asupra sportivului, sau (2) când sportivul este prea matur sau independent pentru a fi încă ghidat de părinte. Părinţii au responsabilitatea de a oferi copiilor oportunităţile, mijloacele şi ajutorul pentru a-şi realiza scopurile într-un mediu competiţional. Pe de altă parte, antrenorii au responsabilitatea de a-i antrena, instrui şi sprijini pe sportivi pentru a-şi realiza visele, scopurile şi aspiraţiile. Chiar dacă părinţii şi antrenorii au scopuri comune în a ajuta tinerii să-şi urmeze idealurile şi să-şi realizeze nevoile, deseori ei se găsesc în conflict şi luptă pentru putere. Deseori, tinerii se găsesc în mijlocul acestui conflict, ceea ce le provoacă stres şi nefericire. Uneori părinţii sunt lăsaţi deoparte fără a fi informaţi care este rolul lor în experienţa sportivă a tinerilor mai ales datorită nepriceperii antrenorilor care nu ştiu să şi-i apropie. Aflaţi fără îndrumare, părinţii influenţează negativ starea de bine a tinerilor prin neimplicare, prin presiunea care o exercită pentru rezultate, prin supra-implicare în antrenamente sau angajarea în comportamente contradictorii.
Dr. Marius Crăciun
psiholog sportivv