Am decis să scriu despre un subiect ce mi-a acaparat destul de mult atenția și gândurile în ultimele zile. Acesta are legătură cu ideea de eșec, de înfrângere. În cazul în care suferim o înfrângere conflictele apar pe fondul nesiguranței și pe fondul sentimentului de vină pe care este posibil să îl resimtă cei ce se află în acest context. Frica de a fi judecați, criticați și împovărați cu întreaga responsabilitate, poate duce la apariția unor reacții oarecum agresive, dispute. Pentru a ne proteja, ne simțim obligați să ne construim mecanisme de apărare, devenim defensivi. Este posibil să simțim că cea mai bună apărare o reprezintă atacul. Bineînțeles aici mă refer la idei și atitudini.
Știm cu toții că victoriile, reușitele, înalță spiritele, ne fac să simțim că prindem aripi, totul devine posibil, suntem euforici. O victorie mult dorită, în sport, ne unește, ne aduce mai aproape de antrenori, de colegi. Atunci când obiectivul este ratat, când ne confruntăm cu o pierdere, lucrurile pot să evolueze într-o direcție opusă. Fiind nemulțumiți, furioși poate, refuzăm să comunicăm, și dacă totuși este necesar și decidem să o facem, de multe ori fiind sub asediul unor emoții și sentimente copleșitoare și neplăcute, este posibil să fim tentați să o facem într-un mod mai puțin asertiv. Să presupunem că am pierdut o partidă importantă, pe care, teoretic, trebuia să o fi câștigat. Cum ne comportăm după? Ce facem cu tot ceea ce simțim? Cum se va desfășura activitatea în această atmosferă în care plutește deznădejdea și dezamăgirea? Depinde de membrii acestei echipe.
În primul rând, consider că este în regulă să ne permitem, fiecare dintre noi, să ne trăim dezamăgirea, frustrarea, poate chiar tristețea. Fiecare are dreptul de a se simți furios pentru felul în care a decis să acționeze, pentru ezitări, pentru toate erorile pe care le-a comis, pentru neputința resimțită și limitarea de care a dat dovadă în anumite momente. Pentru că oricât de greu ne-ar fi să acceptăm uneori, cu toții avem limitele noastre, dintr-un punct de vedere sau din altul. Nu este o rușine, este o realitate pe care fiecare o trăiește într-un mod diferit. Dispunem de resurse limitate, suntem oameni. A știi cum să ne folosim și fructifica resursele pe care le deținem, acesta ar putea să fie un obiectiv realist, încurajator și posibil de realizat.
Depunem într-adevăr un efort foarte mare în perioada în care pregătim un meci important. Avem antrenamente, vizionări, purtăm discuții, împărtășim idei. La ora meciului este posibil, în urma efortului depus, să avem senzația că o posibilă victorie ni se cuvine. Dar de multe ori, ne înșelăm. Uităm adesea să luăm în calcul faptul că adversarii noștri sunt determinați, muncesc și resimt aceeași dorință arzătoare de a câștiga. Cum ar fi fost cariera fiecăruia dintre noi, a sportivilor de performanță, dacă ne-am fi lăsat descurajați și am fi fost dezarmați de toate înfrângerile suferite de-a lungul timpului? Probabil nu am mai fi făcut parte din branșă, am fi renunțat. Deci avem înăuntrul nostru tot ceea ce căutăm în exterior. Am mai folosit aceste instrumente interioare, însă este posibil să nu le fi conștientizat de fiecare dată.
Cum se explică totuși faptul că după o înfrângere tindem să ne amintim și să le reamintim celorlați poate, momentele mai puțin reușite? Greșelile și deciziile precare sunt accentuate, capătă o importanță colosală de multe ori. Este posibil să fie vorba despre lipsa puterii pe care o resimțim în aceste momente și a fragilității fiecăruia dintre noi. În spatele unei învinuiri și a unei auto învinuiri se ascunde de fapt o mare teamă. Teama de a greși, teama de a fi înțeleși greșit, teama de a fi acuzați sau poate pedepsiți. Bineînțeles că este nevoie să auto analizăm, să analizăm jocul echipei, să identificăm erorile care ne-au costat atât de scump într-un final. Însă acest proces nu ar trebui să ne oprească din a conștientiza că am fost capabili să realizăm și lucruri bune, am pus în act faze splendide. Ne-am ajutat poate un coleg care ne-a cerut acest lucru, am fost prezenți și lucizi pentru a-i ghida pe ceilalți, am luat o decizie bună într-un moment dificil, fiecare din cei implicați trebuie să fi reușit să ajute într-un fel echipa, la un moment dat.
Pentru că în dinamica echipei, fiecare persoană implicată are rolul și importanța sa. Exact cum o mașină nu poate funcționa la fel de bine având o piesă lipsă, tot așa o echipă nu va putea funcționa într-un mod optim. Lucrurile bune au fost realizate tot de noi, cei învinși pe teren. De ce să uităm aceste faze frumoase și să decidem să fim definiți de eșec? În ce mod ne va ajuta acest lucru în viitor? A căuta principalul vinovat poate să reprezinte, în viziunea mea, calea ce este posibil să ne conducă spre un nou eșec. Vom pierde multă energie având acest obiectiv. Poate să devină obositor și frustrant. Cu toții suntem răspunzători într-o oarecare măsură. Cum ar putea fi altfel? În cazul unei victorii, simțim cu toții că avem un merit, că am muncit și am reușit lucruri minunate, când ratăm ținta, în ce mod se schimbă felul în care ne raportăm și vedem lucrurile?
Chiar dacă suferim o înfrângere, sau mai bine zis, mai ales în acest caz, este important să simțim că avem o plasă de siguranță, plasa de siguranță fiind alcătuită din ajutorul și suportul pe care antrenorii și poate chiar conducerea echipei ni le-ar putea oferi. Pentru că ar trebui să realizăm că suntem împreună, suntem angrenați în acest parcurs și că orice rezultat obținem într-un final, acesta este reflexia tuturor persoanelor implicate, nu doar a jucătoarelor. Este dificil să afișezi o atitudine relaxată și să resimți calmul și liniștea atât de necesare stării de luciditate necesară victoriei, atunci când pe undeva, în spatele minții noastre există teama de a fi abandonați și teama că suportul și ajutorul ne vor fi oferite într-un mod condiționat. Cum îmi voi reveni și voi reuși rapid să mă montez pentru meciul care urmează, dacă deja există pe undeva teama că, în cazul unei înfrângeri, sunt singură? Este dificil. De aceea este atât de important să simțim suportul, poate chiar afecțiunea persoanelor cu care petrecem atât de mult timp, în special în momentele dificile, în care tânjim după apropiere și înțelegere.
Suferința în general vine din faptul că tindem să trăim în trecut, să ne invinovățim. În felul acesta este posibil să obținem același rezultat. Trecutul face parte din noi, este acolo ca să ne învețe, este un dascăl, nu un judecător fără milă, cei care decid felul în care se raportează la această idee fiind chiar noi. Avem tendința de a ne bucura din plin de meseria pe care o practicăm, însă facem acest lucru mai ales în momentele de glorie, atunci când planul este dus cu succes la bun sfârșit. Prin această atitudine ne va fi greu să devenim constanți, să ne simțim liniștiți. Pentru că astfel orice întâmplare de genul celei pomenite mai sus ne va activa nesiguranța, teama, anxietatea, toate mecanismele defensive vor fi gata să fie scoase la lumină, un eveniment firesc din viețile noastre, va deveni o luptă, fapt ce poate deveni extenuant.
Suntem setați încă din copilărie pe satisfacerea dorințelor imediate. Când părinții sunt nevoiți să ne învețe despre limite, suntem furioși, avem accese de plâns isteric sau furie necontrolată. De multe ori acești copii din interiorul nostru, copiii care nu mai primesc ceea ce cred că li se cuvine își fac apariția și se fac auziți în momente în care noi suntem foarte departe de acea vârstă. Și este în regulă. De aceea este nevoie să ne asumăm maturitatea, rolul pe care îl avem, într-o echipă, într-o familie, în societate. Să știm că ne dorim anumite lucruri pe care ulterior nu reușim să le obținem. Dar să învățăm să ne antrenăm capacitatea de a suporta și tolera pierderile, frustrările, speranțele năruite. Atata timp cât suntem în viață, vom avea o nouă oportunitate și o nouă șansă de a câștiga, de a ne bucura și sărbători. Viața nu este doar despre trecut și viitor, este mai ales despre prezent, despre ACUM!
Sabina Miclea
Psihoterapeut și componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data Cluj