Despre gloria încrederii în sine

 Sabina Miclea este componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data și a fost componentă a lotului național. Este absolventă a facultăților de Psihologie și de Kinetoterapie din Cluj.

Sabina Miclea este componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data și a fost componentă a lotului național. Este absolventă a facultăților de Psihologie și de Kinetoterapie din Cluj.

În urma unei discuții contradictorii ca să spun așa, am decis să abordez subiectul încrederii în sine. Consider că o componentă importantă a stimei de sine este încrederea în sine. A avea încredere în mine înseamnă a considera că am capacitatea de a acționa într-o manieră adecvată și de a putea să mă simt astfel cam în orice situație. De multe ori, această componentă atât de importantă atât în sportul de performanță, cât și în alte contexte, este confundată cu extraversia. Eu cred însă că un om poate să fie încrezător în el însuși fără să fie extravertit. Dacă un jucător de volei de exemplu, tinde să arunce vina pentru tot ce i se întâmplă în teren, felul în care se simte, felul în care performează, poate chiar și felul în care acționează, în exterior, pe antrenor, pe colegi sau pe alte persoane implicate în fenomen, atunci ne-am putea gândi că acesta se simte nesigur, poate chiar foarte fragil. Toată această neasumare și pasare a responsabilității, poate de fapt să însemne de fapt că nu își dorește să fie „descoperit”de către cei din jur. Refuză să își afișeze nesiguranța și vulnerabilitatea și afișând o atitudine extravertită, ne oferă senzația sau iluzia încrederii în sine.

Cu toții avem momente în care ne simțim neputincioși, în care resimțim o teamă profundă sau în care ne-am dori să fim salvați sau ajutați urgent de către altcineva pentru că nu reușim să găsim soluții singuri. De multe ori când ajungeam să discut despre teama mea de eșec sau despre nesiguranța pe care o resimțeam acum 10 ani de exemplu când intram pe teren, primeam ca feedback „Nu cred așa ceva, tu ai încredere în tine, o emani prin toți porii”. De multe ori această mască pe care o afișăm cu toții din motive de auto-protecție, nu are foarte mare legătură cu ceea ce lăsăm în umbra noastră, în partea mai puțin sau deloc accesibilă celorlați sau poate chiar și nouă. Pentru că există anumite întâmplări, emoții, trăiri, fațete ale personalității noastre ce au fost reprimate din diferite motive și este posibil să fi rămas neexplorate chiar și în prezent. De fiecare dată când observ că devin critică, nemulțumită de tot ceea ce mă înconjoară, mă gândesc că probabil sunt furioasă sau îmi este foarte teamă de ceva, sau de cineva, și simt nevoia să „atac” pentru a mă proteja astfel de tot ce consider a fi ostil în jurul meu. În exterior este posibil să manifest atitudinea unei persoane ce pare a ști cu exactitate ce se întâmplă, am o explicație pentru orice, iar vinovații pot fi nominalizați cu strictețe și precizie.

Revenind la încrederea în sine, știu de asemenea cum mă simt când sunt bine cu mine, nici măcar nu simt nevoia să definesc această stare ca fiind un moment în care simt că am încredere în mine, pur și simplu îmi dau voie să fiu. Totul curge. În acele momente prefer intimitatea, de multe ori refuz să comentez anumite subiecte ce consider că nu îmi aduc un plus pe niciun plan. Mă comport atunci în concordanță cu felul în care îmi dictează vocea mea interioară, mă simt liniștită și neintimidată de așteptările nimănui.

Ceea ce vreau să spun este că încrederea în sine și acceptarea a ceea ce suntem și a felului în care ne simțim nu are nevoie de demonstrații, sunete de tobe și fanfară. Este ceva ce se trăiește într-o liniște interioara, iar în exterior cred că prea puțin se manifestă într-un mod gălăgios. Aceasta nu trebuie demonstrată. Dacă vreodată simțim că avem ceva de demonstrat cuiva din exterior, punem singuri o presiune extraordinară pe noi înșine, suntem anxioși, mânioși și agitați, ne putem gândi că de fapt ne este teamă. Și capacitatea de a crede în noi, se dezvoltă în timp, prin muncă, prin experimentarea unor situații mai puțin plăcute, prin dezamăgiri, frustrări și alte lucruri de genul acesta.

Nu cred că pot să am încredere în mine, dacă nu am primit în primul rând o bază din partea părinților mei, pe care să pot să construiesc existența mea. Iar dacă acest lucru nu se întâmplă de exemplu, atunci este datoria mea să fac în așa fel încât căutând, studiind și fiind atentă la mine și la ce se întâmplă în jurul meu, să reușesc să găsesc resurse pentru a mă crea în modul în care îmi doresc. Încrederea în sine nu e gălăgioasă. Iubirea și siguranța se nasc în noi, prin noi. Nu e nevoie de explicații, este suficient ca noi să simțim și să știm cum stau lucrurile.

Sabina Miclea
Psihoterapeut și componentă de bază a echipei de volei feminin ”U” NTT Data Cluj

Comments

comments