Clubul Sportiv Universitatea Cluj continuă să prezinte sportivii de seamă care au făcut istorie pentru acest club, fiind de asemenea fideli spiritului de la ”U”. De această dată, vă prezentăm un nou material semnat Ovidiu Blag în cartea „SuperCampionii Clujului”, ce îl are în centrul atenției pe fostul mare atlet Cornel Porumb.
Atletismul clujean a scris istorie în peisajul sportiv românesc. Este de ajuns să rosteşti numele Ion Moina, dr. Ion Arnăutu, dr. Sever Coracu sau Ion Soter, pentru ca un adevărat miraj să te învăluie şi să te cucerească definitiv. Din 1912, an în care s-a constituit primul for atletic oficial din România, şi până în prezent, Clujul, “U” şi atleţii săi au fost tot atâtea simboluri pentru seriozitate, muncă şi devotament. Însuşi Ion Moina făcea la un moment dat o adevărată declaraţie de credinţă pentru atletism, într-o frază care încorporează probabil toate gândurile celor care au practicat vreodată acest sport. El spunea: “cele mai frumoase clipe ale vieţii mele le-am petrecut pe stadion, luptând pentru gloria sportivă a patriei. Măiestria atletică nu se obţine uşor, ea cere muncă, voinţă, perseverenţă”.
Pe lângă faptul că atleţii clujeni ai acelei epoci dominau de o manieră categorică întrecerea din arenă, ei s-au impus în conştiinţele tuturor prin personalitatea complexă pe care o emanau. Mediul universitar, erudit, în care îşi desfăşurau activitatea şi-a pus amprenta asupra întregului lor comportament. Ana Beuşan, Ileana Bîrlea, Dora Copîndeanu, Marina Cuţui, Aniela Pasciuc, Alexandra Taifas-Sicoe, Gheorghe Biro, Traian Chitul, Ştefan Dobay, Mircea Dumitrescu, Lothar Marks, Ion Moina, Martin Nagy, Dumitru Neagu, Kurt Sokol, Traian Sudrigean au concurat pentru Cluj, aducându-i preţuire şi glorie eternă.
Acest tablou de magicieni ai stadioanelor este întregit fericit de către protagonistul materialului de faţă, fostul campion naţional al probei de înălţime al anilor `60, Cornel Porumb.
Sibian prin născare, el a fost atras de atmosfera deosebită a Clujului, unde a ajuns imediat după terminarea liceului. Arzând de dorinţa de a studia, de a se perfecţiona mereu, Cornel Porumb a îmbinat învăţătura cu sportul, pentru care avea aptitudini ieşite din comun. Consacrat în spectaculoasa probă de înălţime, el a reuşit o serie de rezultate impresionante pentru acei ani, culminând cu un 2,11 m de referinţă pentru atletismul românesc.
Destinul său a fost asemeni multor altor sportivi clujeni ai epocii, care învăţau şi făceau sport cu aceeaşi plăcere. Diferenţa dintre el şi ceilalţi constă probabil doar în faptul că rezultatele sale au fost maximale în ambele domenii. Cornel Porumb a fost recordman naţional, campion mondial universitar, participant la Olimpiada de la Roma 1960, component de bază a reprezentativei României de juniori şi seniori, dar şi un inginer destoinic, o persoană predestinată pentru a conduce oameni, pe care a ştiut întotdeauna să şi-i apropie. De peste 30 de ani, Cornel Porumb a avut funcţii de conducere, făcând faţă cu brio rigorilor pe care asemenea posturi le incumbă.
Nu în ultimul rând trebuie făcută menţiunea că tradiţia sportivă în familia Porumb este la ea acasă, pentru că doamna Marilena Porumb, soţia lui Cornel, a fost o voleibalistă valoroasă a “Universităţii“ Cluj şi componentă a lotului naţional, iar fiul lor, Ciprian, tenisman de top internaţional, nu mai are practic nevoie de nici o prezentare.
Cornel Porumb a stat mult timp la îndoială până să accepte acest interviu. De felul său este un taciturn, care evită pe cât posibil mediatizarea carierei sale. Considera că a trecut prea mult timp de la apogeul rezultatelor sale sportive, pentru ca ele să mai intereseze.
– Domnule Cornel Porumb, am să vă rog să ne destăinuiţi motivele care au stat la baza venirii dumneavoastră la Cluj, imediat după terminarea liceului.
– Îi salut pe toţi iubitorii sportului clujean! Apreciez sincer aplecarea pe care o demonstraţi pentru reliefarea performanţelor de vârf obţinute de sportivii acestei urbe. Circumspect la început, am înţeles mai apoi că prin rememorarea unora dintre reperele carierei mele pot contribui la întregirea unui tablou care se vrea o frescă a sportului clujean.
Revenind la întrebare, pot să vă spun că oraşul Cluj se identifica în mintea mea drept singurul unde m-aş fi putut realiza. Am intrat în primul an la Facultatea de Matematică şi Fizică, dar după un singur an m-am transferat la Politehnică, facultate care era mult mai aproape de aptitudinile mele de ordin practic. M-am bucurat încă de la început de o atmosferă studenţească extraordinară, în care colegii mei erau şi prietenii mei cei mai buni.
– Ce rol a jucat tradiţia de excepţie a atletismului clujean asupra felului în care aţi înţeles să vă antrenaţi?
– Aş spune că unul primordial, pentru că simţeam încă de la debutul meu la “Universitatea” că am de apărat onoarea unui club care se respectă, un club care a scris istorie în atletismul românesc. Înconjurat de oameni de o calitate ireproşabilă, m-am simţit valorizat, dar şi responsabil de ceea ce aveam să întreprind. Pregătirea specifică constituia pentru mine o mare plăcere, pentru că întreaga atmosferă care domnea în jurul meu era propice marii performanţe, de respect şi mare prietenie. Munca alături de antrenorii mei Ion Moina, Ion Arnăutu şi Ion Soter a fost una de care îmi aduc aminte cu mare plăcere.
– Ajuns la Cluj, aţi practicat atletismul la cel mai înalt nivel. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate şi am să vă rog să le enumeraţi.
– Aşa după cum v-am spus, am câştigat 2 titluri naţionale la juniori, iar seria celor 4 titluri naţionale de seniori a fost deschisă în 1959 la Bucureşti, unde am obţinut primul titlu, cu 1,98 m. Clujul a fost bine reprezentat atunci, colegii şi prietenii mei de la “Ştiinţa” Traian Sudrigeanu (400m) şi Constantin Creţu (greutate), obţinând şi ei locul întâi. Aceste performanţe, alături de o comportare meritorie pe plan internaţional, au fost recompensate cu titlul de maestru al sportului, pe care îl deţin din 1960.
Al doilea titlu l-am cucerit în 1960, tot cu 1,98 m, şi tot la Bucureşti. În 1961 a urmat un nou loc întâi, cu 2,067 m, iar a patra reuşită a fost în 1962, cu un 1,95 m. Au fost practic patru victorii consecutive, într-o probă pe care, fără să exagerez, o dominam cu autoritate pe plan intern.
Am fost autorul a trei recorduri naţionale, respectiv 2,055, 2,07 şi 2,11 rezultate notabile pentru acea vreme. De asemenea, am fost printre primii 10 performeri ai probei din 1957 până în 1962, pe poziţiile 6 în 1957, 5 în 1958, 2 în 1962, şi 1 în 1959,1960 şi 1961.
Aceste performanţe, alături de o comportare meritorie pe plan internaţional, au fost recompensate cu titlul de maestru al sportului, pe care îl deţin din 1960.
Sper să nu fi plictisit cititorii cu aceste cifre seci, dar în atletism ele rămân mărturie vie a sutelor de ore de antrenament. Este un sentiment oarecum frustrant să ştii cât ai muncit pentru a te pregăti pentru o competiţie în care evoluezi câteva minute, în care trebuie să dai tot ceea ce ai mai bun din tine. Câteodată reuşeşti, şi atunci simţi ceva intraductibil în interiorul tău, alteori pierzi, şi atunci ţi se pare că se prăbuşeşte Cerul asupra ta, o altă senzaţie “tare”, pe care numai sportul ţi-o poate da. Şi într-un caz şi în celălalt, trebuie să o iei oarecum de la început. Câştigătorul vrea să îşi păstreze titlul, învinsul “arde” la gândul revanşei.
A trecut mult timp de când viaţa mea palpita în jurul arenei, dar simt şi acum acel fior unic.
– Vă propun să treceţi la enumerarea performanţelor dumneavoastră internaţionale, şi pentru început, v-aş ruga să vă referiţi la Campionatele Balcanice, o competiţie de înalt nivel la vremea respectivă.
– Într-adevăr, spaţiul balcanic a dat atletismului mondial multe nume sonore, iar disputele dintre sportivii iugoslavi, greci, turci şi bulgari captau interesul a mii de spectatori.
La ediţia a 18-a, la Bucureşti, în 1959, am reuşit un 2,01, cu care am obţinut medalia de aur, iar Xenofonte Boboc, celălalt român de pe podium, a cucerit medalia de bronz cu 1,98. România a câştigat acea ediţie cu 151 de puncte, la 30 de puncte în faţa ocupantei locului 2, Iugoslavia.
La ediţia din 1960, desfăşurată la Atena, am terminat pe locul 3, tot cu o săritură de 2,01, la egalitate cu locul 1, dar dintr-un număr mai mare de încercări. Echipa noastră a terminat pe locul 3 pe naţiuni, la mare distanţă de Iugoslavia şi Grecia.
În 1961, la Belgrad am fost din nou medaliat cu aur, cu “clasicul” de pe acum 2,01, flancat pe podium de un alt român, Constantin Dumitrescu, el sărind 1,98. România a terminat atunci pe locul 2 în final, marcând o revenire faţă de anul precedent.
La ediţia Ankara, 1962, am ratat podiumul, venind doar pe 4, dar proba a fost câştigată de un alt sportiv tricolor, Eugen Ducu. România a câştigat din nou competiţia, 8 dintre cele 22 de probe revenind sportivilor noştri.
– Universiada, sau “Mica Olimpiadă” cum era ea supranumită, a fost o altă competiţie la mare preţ în anii `60, iar succesele dumneavoastră şi-au făcut apariţia şi la acest nivel. Cum a fost la ediţia la care aţi participat, în 1959?
– Desfăşurată în septembrie la Torino, Universiada din acel an a adus României un singur titlu suprem, alături de un “bronz” obţinut de Alexandru Bizim, la suliţă. Această “zestre” săracă, a clasat ţara noastră doar pe locul 11 din cele 13 competitoare aliniate la start. Mulţumirea mea a fost aceea de a fi medaliatul cu aur, cu rezultatul pe care îl ghiciţi probabil, 2,01 m, dar la 5 cm de al doilea clasat. A fost un succes important al carierei mele, mai cu seamă că a fost o mare cinste să ştiu că sânt reprezentantul studenţimii româneşti, un segment de populaţie nu foarte încurajat pe atunci. Îmi amintesc că am avut parte de un concurs foarte greu, cu calificări desfăşurate în dimineaţa finalei, pe un timp rece, ploios. În plus, responsabilitatea din acele momente era realmente copleşitoare, pentru că reprezentam de fapt mii de studenţi români, care aşteptau un rezultat mare de la mine. Am fost foarte mulţumit de cum au ieşit lucrurile, şi trec acea realizare printre cele mai apropiate sufletului meu.
– Erau apoi celebrele concursuri din Scandinavia, denumite Bakkan-Scandinavia, care adunau cam tot ceea ce era mai bun din atletismul mondial, inclusiv sportivi americani. Aţi reuşit şi în această companie selectă să vă impuneţi, şi nu numai o dată.
– Aşa este. În 1960 realizat o “triplă” în Suedia şi Norvegia, câştigând concursurile de la Oslo, cu 2,00 m, Götteborg, cu 2,05 m şi Stockholm, tot cu un rezultat de 2,05 m. Împreună cu Iolanda Balaş, care a câştigat şi ea aceste trei concursuri în proba feminină de înălţime, am demonstrat valoarea şcolii româneşti, nelăsând nici o speranţă puternicilor noştri adversari.
– Există în cariera dumeavoastră un punct foarte interesant, reprezentat de recordul naţional din 1961, pe care l-aţi stabilit la 2,067. Care este istoria lui?
– Ion Soter a corectat din 1947 până în 1956, deci timp de 9 ani, recordul în proba de înălţime, aducându-l de la 1,87 m la 2,055. De la acea dată până în 1961, când eu am bătut, au mai trecut 5 ani, aşadar se poate spune că performanţa mea a avut la vremea respectivă darul de a spulbera un mit al invincibilităţii, iar acest lucru a fost socotit un mare eveniment.
– Firul poveştii noastre a ajuns la evenimentul major al vieţii de sportiv a lui Cornel Porumb, adică Olimpiada Jocurile Olimpice de la Roma, 1960. Cum a fost la Roma, domnule Porumb?
– Îmi amintesc foarte bine acel concurs. În primul rând, cred că ar trebui să spun câte ceva despre canicula care domnea peste întreg stadionul, aceasta punîndu-şi serios amprenta asupra evoluţiilor protagoniştilor. Dacă aş adăuga emoţiile, responsabilitatea şi tensiunea din acele momente, cred că tabloul ar fi complet. Lupta din calificări a fost acerbă, dar, spre bucuria mea, am reuşit să trec acel hop şi să ajung în finală. Acolo, cea mai bună săritură a mea a fost 2,03 m, care m-a clasat pe locul 11, la egalitate cu locul 6, aducând astfel un punct pentru România. Bineînţeles că după finală am fost uşor marcat, pentru că potenţialul meu era superior acelui rezultat.
Timpul a trecut, iar astăzi, privind retrospectiv, consider că nu m-am făcut de ruşine. Campion olimpic la Roma a devenit Robert Savlakadze (URSS), cu 2,16 m, pe podium mai urcând Valeri Brumel (URSS), cu 2,16 m şi John Thomas (SUA), cu 2,14 m. Din delegaţia noastră masculină s-au remarcat Zoltan Vamoş (locul 5 la 1500 m), dar fetele au fost cele care au uimit prin “aurul” Iolandei Balaş la înălţime şi “bronzul” Liei Manoliu la disc.
– Care a fost diurna sportivilor români la Olimpiada de la Roma în acele vremuri de tristă amintire?
– Vă răspund direct, era de 5 dolari, dar am să fac o completare: trebuie să menţionez că perioada aceea era una romantică, în care ne interesa mai puţin câştigul material, pentru că simţeam efectiv o mare plăcere în a ne întrece cu alţi sportivi, în a ne măsura forţele cu aceştia. Trebuie să recunosc că principala realizare a unui sportiv român era să “iasă” din ţară, fie şi numai în Bulgaria, de exemplu. Cu toţii, cei care eram convocaţi să reprezentăm România peste hotare, ne consideram nişte privilegiaţi ai sorţii, mai ales atunci când ajungeam în Occident. În afară de acest lucru, interesant era şi faptul că între fotbalişti (care astăzi câştigă considerabil mai mult decât atleţii) şi noi, diferenţe în ceea ce priveşte remuneraţiile practic nu existau. Poate şi de aceea, prieteniile dintre reprezentanţii diferitelor discipline sportive erau trainice, adevărate.
Urmăream cu interes tot ceea ce se întâmpla în sportul românesc, participând şi susţinîndu-ne unii pe alţii. Era un spirit pe care îmi face plăcere să îl invoc, pentru că la ora actuală el nu mai există.
– Îmi permit o mică glumă, imaginîndu-mi că, în calitatea dumneavoastră de susţinător al echipei de volei-fete a “Universităţii” Cluj, v-aţi întâlnit probabil cu…viitoarea doamnă Porumb…
– Supoziţia ta este corectă. Eram un spectator constant şi un împătimit iubitor de volei. Una dintre componentele “Universităţii” mi-a captat în mod special atenţia, atât de mult, încât a devenit soţia mea. Marilena a fost şi ea o sportivă foarte talentată, jucând mulţi ani la Cluj, fiind de asemenea o componentă de bază a lotului naţional al României. Între noi a existat întotdeauna o înţelegere reciprocă, iar faptul că am fost amândoi performeri, a contribuit o dată în plus la surmontarea dificultăţilor inerente din viaţa de zi cu zi.
– Tradiţia sportivă în familia Porumb şi-a găsit un continuator de mare clasă în persoana fiului dumneavoastră Ciprian, iar acest fir se pare că va continua precum un “never ending story”, pentru că şi nepotul Cipri jr. pare a avea un viitor în tenisul de cîmp. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?
– Într-adevăr, sunt mândru de băieţii mei. Atât Cornel, cât şi Ciprian mi-au oferit numai bucurii. Cornel a cochetat cu sportul, dar opţiunile lui s-au îndreptat spre alte domenii. Ciprian a început cu ping-pongul, în grupa antrenorului Bledea, cu rezultate foarte bune. Pentru că îl luam de multe ori cu mine la tenis, contactul cu racheta a fost pentru el inevitabil. Restul îl cunoaşteţi, Ciprian a ajuns jucător de Cupa Davis, component de bază în lotul României şi unul dintre cei mai talentaţi tenismani, după Năstase şi Ţiriac.
Spre marea mea satisfacţie, fiul său are aptitudini excepţionale pentru tenis, are câteva succese importante la categoria sa de vârstă şi îi ţin pumnii să ajungă un mare sportiv.
– Domnule Cornel Porumb, ce aţi vrea să mai transmiteţi cititorilor?
– Sunt absolut încântat de faptul că am avut ocazia să rememorez câteva dintre punctele importante ale carierei mele de sportiv, senzaţia pe care am avut-o fiind una care m-a emoţionat la fel de mult precum cea pe care am trăit-o la concursurile la care am participat. Nu credeam că mai sunt oameni interesaţi de performanţele mele, dar am primit semnale care mi-au produs un sentiment deosebit, care nu m-a încercat de multă vreme. Am convingerea că nu veţi uita pe niciunul dintre marii sportivi ai Clujului. Profit de ocazie pentru a saluta cu respect pe toţi aceia care au puterea de a sluji în continuare sportul din acest oraş, adică sportivi, antrenori, conducători de club şi de ce nu, jurnalişti.
Cu 4 titluri naţionale, 3 balcanice şi unul de campion mondial universitar, Cornel Porumb este unul dintre cei mai titraţi performeri ai acestei probe, din România.
Cornel Porumb, un stâlp al societății clujene a dispărut dintre noi prematur, în anul 2007.