În continuare vom examina trei categorii distincte de comportament împreună cu relevanţa acestora asupra sportului de performanţă.
Agresivitatea ostilă
Scopul primordial al acesteia este accidentarea adversarului. Acest tip de agresivitate este întotdeauna însoţită de furie din partea agresorului şi de intenţia de a cauza suferinţă adversarului. De exemplu, un jucător de fotbal care este deposedat de balon printr-un procedeu la limita regulamentului, convins că i s-a făcut o nedreptate, îşi loveşte adversarul, provocându-i o accidentare gravă. Scopul este de a provoca suferinţă şi acest lucru nu are nimic comun cu rezultatul competiţiei. Agresivitatea ostilă este văzută ca un scop final pentru agresor.
Agresivitatea instrumentală
În cadrul acestui tip de agresivitate, intenţia de a face rău adversarului este încă prezentă dar scopul este de a primi o recompensă externă, cum ar fi victoria echipei. În acest caz, agresorul priveşte comportamentul său ca un mijloc prin care îşi obţine scopul primar de a obţine victoria. Un jucător de fotbal sare la cap pentru a respinge o minge periculoasă pentru poarta echipei, dar în acelaşi timp îşi loveşte deliberat adversarul cu cotul. Scopul este de a respinge mingea, iar agresiunea este o cale prin care îşi împiedecă adversarul să ajungă primul la minge. Agresivitatea instrumentală este un mijloc prin care se ajunge la un rezultat dorit şi nu un scop în sine.
Comportamentul asertiv
Este deseori confundat cu termenul de agresivitate. De multe ori antrenorii îşi încurajează sportivii să joace „mai agresiv”. În majoritatea cazurilor, ceea ce antrenorii cer din partea sportivilor este un joc cu mai mare angajament sau mai multă asertivitate. Un cunoscut antrenor de fotbal îşi îndemna public elevii să abordeze meciul cu cuvintele „Vreau mai multă agresivitate”. Comportamentul asertiv în sport presupune un efort crescut şi mai multă energie, corespunzător acţiunii adversarului. Acest lucru nu presupune furie şi nici nu există intenţia de a provoca suferinţă adversarului. Asertivitatea în sport presupune folosirea forţei verbale şi fizice în măsura permisă de regulament şi în funcţie de intensitatea opoziţiei adversarului.
Caracterizările făcute celor trei tipuri de comportamente ne ajută mult în clasificarea agresivităţii sportive. Singura ambiguitate care persistă se referă la conceptul de intenţie (Cox, 2002). În realitate, doar jucătorul implicat ştie cu siguranţă dacă a existat intenţia de a lovi. Oricum, fiecare sport are regulamente precise care permit arbitrilor să interpreteze intenţionalitatea.
Având acum o mai bună înţelegere asupra conceptului de agresivitate, ne vom îndrepta atenţia asupra cauzelor comportamentului agresiv.
TEORII ASUPRA AGRESIVITĂŢII ÎN SPORT
Literatura asupra agresivităţii este bogată în teorii care se străduiesc să explice fenomenul. Din cauza incidenţei mari şi a implicaţiilor sociale, oamenii îşi doresc să ştie de ce apare agresivitatea, care sunt factorii de mediu care o favorizează şi cum poate fi controlată. Pentru a explica şi face predicţii cu privire la un comportament, este important să înţelegem cauzele probabile ale acestuia. Există trei teorii principale care caută să explice agresivitatea în sport.
Teoria instinctului
Susţine că agresivitatea este o caracteristică naturală, înnăscută a tuturor indivizilor şi că acest comportament s-a dezvoltat prin evoluţie. Cu alte cuvinte agresivitatea este determinată genetic. Teoria se bazează pe lucrările lui Sigmund Freud şi Konrad Lorenz (Cox, 2002). Agresivitatea este considerată un impuls, care poate fi reglat doar prin descărcare sau prin satisfacere (Freud, 1933). În acest context, sportul este văzut ca fiind o cale socialmente acceptabilă de a descărca agresivitatea, ca o supapă de siguranţă. Participarea în activităţi sportive este de încurajat atât timp cât furnizează o modalitate socialmente acceptabilă de exprimare şi eliberare a agresivităţii. Acest proces este denumit catharsis în literatura de specialitate (Leith, 2006). Ipoteza catharsisului sugererează că jocul violent din hochei, de exemplu, ar servi la eliberarea tensiunilor acumulate la cei care iniţiază violenţa.
Teoria instinctului ridică cel puţin două probleme majore.
În primul rând, explicarea agresivităţii ca fiind un instinct nu ne ajută deloc să înţelegem comportamentul. Atunci când un jucător se exprimă agresiv, atribuim acest lucru instinctului. Atunci când un jucător nu este agresiv, am putea spune că instinctul lipseşte. O altfel de interpretare ar duce la concluzia că antrenorul nu poate acţiona în nici un fel pentru a reduce agresivitatea. Un astfel de raţionament duce la concluzia că sportivii de succes se nasc şi nu se formează. Dacă am subscrie unui astfel de abordări, tehnicile de antrenament şi achiziţia de abilităţi ar trebui complect ignorate. Ceea ce ştim cu toţii că nu este cazul. Deşi fiecare persoană se naşte cu o anume capacitate motrică, nivelul abilităţilor este în mare măsură determinat de antrenament şi pregătire. La fel, fiecare antrenor ştie că sportivii au o capacitate diferită de a se exprima agresiv. Dacă agresivitatea ar fi un instinct, toţi sportivii ar trebui să exprime nivele similare de agresivitate.
În al doilea rând, cercetările au demonstrat că actele agresive nu au ca rezultat o scădere a agresivităţii în viitor. În fapt, se întâmplă chiar contrariul. Sportivii care acţionează agresiv tind să acţioneze chiar mai agresiv în viitor. Acest lucru sugerează că comportamentul agresiv se învaţă şi se va repeta în situaţii similare.
VA URMA
Dr. Marius Crăciun
psiholog sportiv