Născut la 17.11.1935, la Râmnicu Vâlcea, Constantin Bengeanu a ajuns la Cluj-Napoca în anul 1962, iar în perioada 1970-1990 a fost antrenorul principal al echipei de volei masculin a Universității Cluj, fiind și președintele clubului în anii 1994-1998.
Clubul Sportiv Universitatea Cluj vă invită să îl cunoașteti puțin mai bine pe marele antrenor și conducător Constantin Bengeanu, cel care a adus cinste și onoare în „alb-negru”, prin interviul luat de jurnalistul Ovidiu Blag.
– Să ne întoarcem puţin în timp şi să ne amintim de primii ani de sport, aceia care v-au adus aproape de volei…
– Am început acest sport încă din liceu, apoi, în 1950 am intrat în Tabăra Naţională de Juniori (care se identifică acum cu lotul naţional de juniori), care făcea cantonamente, dar numai pe timp de vară. Practicam şi fotbalul, chiar în Divizia B, la Râmnicu-Vâlcea, dar eram mult mai atras de volei. Ajuns la Bucureşti, am fost imediat remarcat şi selecţionat la clubul CFR, în Divizia A. Am jucat apoi la ICEF, tot în prima ligă, până în 1957, când am retrogradat, dar nici atunci nu i-am părăsit. Odată cu alegerea mea de a mă “repatria” la Cluj, am ajuns, inevitabil, la “U”. La început am stat la hotel, apoi la gazdă, iar după aceea, graţie prestaţiilor mele din teren, am primit o garsonieră. Am fost adoptat fără probleme de către colegi, aveam o anume notorietate în domeniu, făcusem parte din “naţionala” B a României. Aici, la Cluj, am întâlnit altfel de oameni, mult mai de calitate, am putut să îmi desfăşor activitatea în bune condiţii, am fost sprijinit încă de la început, lucruri absolut impresionante pentru un tânăr ca mine, care a suferit multe.
– Cum aţi făcut pasul spre antrenorat?
– La început am fost “asistentul” antrenorului Fulger, un nume mare în voleiul clujean, apoi am devenit, după retragerea domniei sale, “uns” principal, moment în care am evitat să mai intru pe teren, pentru a nu lăsa loc de interpretări. Cea mai bună performanţă ca jucător am avut-o în 1962, când am luat locul 2. Pe parcursul anilor, am fost mereu printre primele cinci echipe din ţară. Am avut, ca orice antrenor, suişuri şi coborâşuri, am fost, cu echipa, şi în B, dar am rămas mereu aproape de “U”. Marea şansă am avut-o în 1992, când eram vice-preşedinte la acest club. Atunci am avut posibilitatea de a închega o echipă competitivă. L-am adus pe Stoian de la Craiova, mulţumită unui coleg de al meu care era antrenor acolo şi mi l-a cedat, apoi pe Dudaş şi toată pleiada de jucători de care probabil toată lumea îşi aminteşte. A venit după aceea antrenorul Nicu Pop, un meseriaş, graţie domnului Mircea Nicorici, un om care a ajutat enorm voleiul clujean. Am câştigat două campionate, 1993-1994 şi 1994-1995, am luat Cupa României, au fost nişte ani foarte buni. Am pierdut posibilitatea de a evolua în “Final Four” în Cupa Campionilor Europeni din cauza punctaverajului, dar şi a unei “lucrături” despre care nu cred că are rost, acum, să vorbim. Mă mănâncă limba totuşi, aşa că voi reaminti că ucrainenii au dat meciul olandezilor şi aşa am ratat noi o ocazie fantastică, aceea de a evolua la un turneu final.
– Aţi format, de-a lungul timpului, pe lângă sportivi de mare calitate, şi generaţii întregi de specialişti. Vă mai aduceţi aminte câteva nume?
– Desigur. Am să dau un exemplu elocvent, pentru că nu se poate ca lumea să nu şi-l amintească pe Ion Bînda. Pe Neluţă l-am adus la Cluj pe când era elev în clasa a X-a şi vă spun foarte sincer că la început m-a impresionat doar talia lui. Apoi, după ce l-am testat, mi-am dat seama că are o îndemânare ieşită din comun. Eu am să spun doar două-trei vorbe despre Neluţă: a fost un suflet extraordinar. Îmi amintesc că îl rugam să ia o locuinţă, pentru că rămăsese singurul veteran al echipei şi merita cu prisosinţă acest gest venit din partea oficialităţilor, dar m-a refuzat sistematic, preferând să locuiască la cămin, alături de mai tinerii săi colegi, pentru a-i simţi mai bine, nu numai pe teren, ci şi în viaţa particulară. Erau cu toţii nişte băieţi minunaţi, începând cu Măşcăşan, Bălaş, Corcheş, Chezan, Macavei, care în clasa a opta era deja trăgător principal în Divizia A. Invenţia mea a fost cea cu Neluţă ridicător, bazându-mă tocmai pe dexteritatea sa, iar faptul că era stângaci era un atu în plus.
– Aţi ajuns apoi antrenorul lotului naţional…
– Nu pot spune că am fost foarte încântat de acea numire, pentru că, să nu uităm, pe vremea aceea lotul avea cantonamente timp de zece luni pe an, ceea ce, pentru un om din provincie era un disconfort. Trebuia să stai departe de familie şi chiar de echipa de club de care te ocupai. Eu am plecat cu scoatere din producţie, de la Universitate, la presiunea generalului Dragnea, care răspundea de sport şi care m-a silit aproape să răspund solicitării. A fost, însă, un lucru pe care nu îl voi regreta însă niciodată. În primul rând pentru că am reuşit nişte rezultate foarte bune, apoi pentru spiritul meu, pentru cultura mea generală. Dacă trăiam încă zece vieţi, dar înafara sportului şi tot nu aş fi reuşit să văd atâtea locuri, să cunosc atâţia oameni, să am atâtea experienţe pe care le-am trăit în această lume minunată a voleiului. În perioada în care am fost antrenorul lotului am avut 76 de ieşiri în străinătate. Spuneţi dumneavoastră, pentru acele vremuri, nu era o realizare? Un alt lucru remarcabil a fost acela că am “tras” după mine şase sportivi clujeni, din totalul de 12 câţi avea lotul naţional. Îmi amintesc că la unele antrenamente jucam Clujul cu “restul lumii” şi asta spre deliciul celor care asistau la pregătiri. Se formase chiar o rivalitate, deosebit de benefică din acest motiv. Concurenţa pe posturi era asigurată.
– Nu întâmplător au apărut şi rezultatele…
– Bineînţeles. Am câştigat Balcaniada din 1977, apoi în octombrie, la Helsinki au fost Campionatele Europene la care am luat medalia de argint, în anul în care au câştigat titlul ruşii. În 1980, la Olimpiada de la Moscova am fost conduşi cu 2-0 de către Polonia. Am avut atunci inspiraţia de a-l introduce pe Macavei. El avea o uşoară labilitate din punct de vedere psihic, dacă greşea o minge trebuia scos, pentru că nu mai făcea faţă emoţional. Pentru că anii de antrenorat nu au trecut în zadar pentru mine, aveam unele cunoştinţe de psihologie, mi-am spus că : “Acum e momentul pentru Macavei, cel în care el ar putea schimba soarta partidei”. Nu m-am înşelat, a dat tot ce avea mai bun şi am întors meciul, câştigând cu 3-2 şi adjudecându-ne medaliile de bronz. De atunci România nu a mai obţinut o performanţă similară, mai ales la acest nivel.
– În pofida acestor succese, aţi renunţat totuşi la naţională. Care au fost motivele?
– Eu îl aveam drept partener, ca secund, pe George Eremia, de la Dinamo. Nu este un secret că el era nepotul fostului general de securitate Eremia. Nu are rost să insist asupra motivelor, dar am hotărât să ne despărţim. Apoi am fost solicitat să preiau lotul alături de Aurel Drăgan, ofertă pe care am declinat-o. A fost momentul în care am considerat că acest capitol din viaţa mea trebuia să se încheie, lipsisem prea mult de acasă, aşa că am spus “stop”.
– Care au fost, în toţi aceşti ani, secretele antrenorului Bengeanu?
– Literatură de specialitate nu prea era. În afară de cunoştinţele de fiziologie, pe care mă bazam, pentru că le aveam, am mers mult timp pe intuiţie. Nu este de lăsat la urmă latura psihologică, pe care, trebuie să o spun, o stăpâneam. Fiecare jucător este o entitate, care trebuie tratată separat. Bineînţeles, în contextul impus de acest sport, care este unul colectiv. Însă detaliul este esenţial. Ca şi în viaţă aş spune. M-am preocupat să îmi înţeleg sportivii, chiar şi dincolo de orele de antrenament. Distanţa antrenor-elev a fost păstrată, dar legătura umană a trebuit şi ea întreţinută. Am încercat să mă fac înţeles, apelând mereu la metoda discuţiilor individuale, singurele care pot da roade. Nu pot spune că am fost un apropiat al jucătorilor mei, dar nici nu am fost pasiv la problemele lor. Înţelegerea reciprocă, respectul, acestea sunt coordonate de la care nu am abdicat niciodată. V-am dat exemplul cu Macavei, dar tot atât de bine aş putea vorbi despre toţi sportivii de care m-am ocupat. Am respectat personalitatea fiecărui jucător şi poate că tocmai de aceea am fost la rândul meu respectat. Nu am jignit niciodată, am căutat să mă impun cu argumente. De aceea poate, relaţiile pe care le am acum cu foştii mei elevi sunt excepţionale, mă caută, schimbăm impresii, e foarte bine din acest punct de vedere. La catedră am încercat să imprim acelaşi stil, de colaborare i-aş spune, şi eu, personal, sunt mulţumit de ceea ce am realizat la acest nivel.
– Care au fost metodele dumneavoastră de lucru în relaţia cu jucătorii?
– Eu consider că am fost un bun psiholog. Am ştiut să îmi tratez jucătorii în mod separat, pentru că fiecare dintre noi avem particularităţi specifice. Ca urmare, mi-am respectat sportivii şi bineînţeles că am fost şi eu respectat. Nu am jignit pe nimeni, le-am vorbit întotdeauna frumos, iar acele relaţii au rămas şi în ziua de azi identice. Şi în munca de la catedră am încercat să mă fac înţeles, pentru că informaţia privind întreaga metodologie a antrenamentului sportiv este una destul de complexă. Nu e numai alergare, forţă sau îndemânare. Dacă nu cunoşti minime noţiuni de fiziologie se poate da totul peste cap. Sportivii nu trebuie băgaţi cu toţii în aceeaşi oală: unul scoate o performanţă într-un volum de muncă şi o intensitate mai mică, altul face acelaşi lucru, dar în condiţii diferite. De aceea am fost preocupat, şi la lotul naţional, să lucrez pe grupe individualizate, a căror menire era aceea de a-mi specializa jucătorii. Am fost primul antrenor care am specializat jucătorii pe posturi : „Tu îmi faci preluare, tu ai serviciul” şi aşa mai departe. Am inovat şi jocul trăgătorului principal pe care l-am făcut apărător de centru. De ce am făcut asta: pentru că sarcina acestuia nu trebuie să fie preponderent atacul, ci 60 la sută blocajul. Dacă am serviciu bun şi un blocaj eficient nu pot pierde nici un meci. O aritmetică simplă îmi spune că dacă prin aceste două procedee, blocaj şi serviciu, câştig 60 la sută din mingi, este suficient pentru a-mi apropia victoria. Ca să fiu şi mai clar, un serviciu bun creează probleme pentru adversari, timp în care eu am timp să îmi organizez blocajul, astfel încât să îmi câştig punctele.
În 5 septembrie 2015 Constantin Bengeanu a încetat din viață. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească în pace.
Activitate profesională:
- antrenor principal al echipei de volei masculin “Universitatea” Cluj între 1964 şi 1989
- antrenor al echipei naţionale de volei masculin a României în perioada 1976-1980, cu care a obţinut medalia de aur la Jocurile Balcanice, Adana, Turcia, medalia de argint la Campionatele Europene, Helsinki, Finlanda şi medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Moscova
- antrenor al echipei naţionale de volei masculin a Chinei, în anul 1978
- a crescut 47 de jucători care au ajuns în loturile naţionale ale României
- preşedinte al Clubului Sportiv “Universitatea” Cluj timp de 8 ani
- distins cu calitatea de antrenor emerit şi diploma, precum şi medalia de merite deosebite în activitatea de performanţă
Activitatea didactică:
- 1963-1970, profesor la liceul “Nicolae Bălcescu” din Cluj, unde a predat disciplina volei
- 1970-1974, asistent universitar la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj, disciplina volei
- 1974-1991, lector titular la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Cluj, şeful disciplinei volei
- 1992, conferenţiar universitar, şeful catedrei de jocuri sportive şi şeful disciplinei volei din cadrul FEFS UBB Cluj
- 1999-2000, prodecan-interimar al FEFS UBB Cluj
- 1993-2000, profesor universitar, şeful catedrei de volei şi al catedrei de jocuri sportive din cadrul FEFS UBB Cluj
- membru al Senatului UBB, membru în Consiliul Profesional al facultăţii
- coordonator a 155 lucrări de diplomă
- membru în comisiile de acordare a gradului didactic I la profesorii de specialitate din învăţământul preuniversitar
*Text preluat din cartea Supercampionii Clujului, volumul I, de Ovidiu Blag