Florin Bercean, o viață dedicată judo-ului

Anul naşterii: 13.02.1963, Cluj-Napoca

Zodia: Vărsător

Studii:

  • Liceul “Traian Vuia” Cluj-Napoca, promoţia 1983
  • Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport Bucureşti, promoţia 1988
  • antrenor categoria a II-a din 1988
  • antrenor categoria I din 1995
  • antrenor emerit din 2000, înainte de Olimpiada de la Sydney
  • antrenorul lotului olimpic al României

Ne vom focaliza atentia asupra primilor paşi pe care Florin Bercean i-a făcut în lumea sportului, dar şi în meseria care l-a consacrat. Vă promit că nu veţi fi dezamăgiţi parcurgând aceste rânduri, pentru că meandrele pe care le-a parcurs destinul protagonistului ar putea constitui foarte bine materialul pentru un scenariu de film.

Conjuncturalul socio-politic al anilor de dinainte de 1989 nu putea să nu îşi pună amprenta şi asupra vieţii lui Florin Bercean. Din fericire, în loc să aleagă un mod atât de la îndemână pe atunci de a se irosi, el a optat pentru sport.

Florin Bercean este un nume mare în judo-ul românesc şi internaţional. Şi-a construit greu această imagine, aidoma alergătorului de cursă lungă. A trecut prin multe, dar a continuat să meargă înainte. A muncit pe brânci şi s-a perfecţionat, devenind un adevărat profesionist. Graţie flerului său, un ingredient indispensabil unui antrenor mare, a reuşit să adune la Cluj trei sportive fenomenale, Laura Moise, Ioana Dinea şi Simona Richter, care aveau să cucerească lumea prin performanţele lor, dar şi inimile noastre prin căldura emoţională pe care o emanau. Între cele trei s-a clădit o prietenie unică, în peisajul unui sport poate prea puţin înţeles de către marea masă de spectatori, dar adus aproape de puritatea lui de aceste fete. De pe margine, artizanul Florin Bercean a folosit cele mai diverse metode pentru a le motiva, ba întărâtându-le una împotriva celeilalte, ba cerându-le să colaboreze. De multe ori el a alternat momentele în care a păstrat distanţa antrenor-sportiv cu cele în care le-a fost cel mai bun confident elevelor sale. Fetele l-au înţeles perfect şi au văzut în el, nu doar pedagogul ideal, ci şi omul care s-a consacrat, trup şi suflet, obţinerii rezultatelor vizate. Pentru că, în afară de ceea ce le-a învăţat, Florin Bercean a fost şi maseur, medic, organizator de concursuri sau “procurator” de fonduri băneşti. Zbuciumul său extraordinar în acest domeniu s-a repercutat la un moment dat asupra primei sale familii, pentru că nu a avut poate destul timp la dispoziţie pentru a-l petrece cu cei doi copii, Alexandra şi Andrei. Este poate tributul pe care trebuia să îl plătească Zeului Judo, în care a crezut necondiţionat. Peste toate, rămâne triumful unei munci susţinute şi Omul adevărat Florin Bercean, care te priveşte mereu în ochi. Rămâne Bărbatul Florin Bercean, care îşi asumă greşelile şi îşi savurează împlinirile egal, ştiind că toate acestea, împreună, sunt viaţa lui.

– De cînd datează legătura ta cu judo-ul?

– Am practicat la început atletismul, ţin minte că eram în grupa domnului Vasile Bogdan, unul dintre cei mai importanţi decatlonişti pe care i-a avut vreodată România. Apoi, determinat de un coleg, Pop Lucian, care făcea deja judo, dar şi datorită unui simplu film pe care l-am vizionat şi care trata istoria acestui sport, am fost atras de ideea de a-l practica. Sunt lucruri absolut hazlii pe care mi le amintesc acum, dar aşa era: insistam pe lângă mama să îmi schimbe meniul, adică sandwichul zilnic şi să îmi dea trei lei pentru ca să îmi cumpăr un “Cico” şi o plăcintă. Din aceşti trei lei pe zi, timp de vreo trei săptămâni, mi-am tot adunat ban cu ban pînă cînd am reuşit să îmi achiziţionez un trening din acela de supraelastic, trebuie să îţi aduci aminte de celebrul model, pantaloni albaştri şi bluză roşu-alb-albastră, în care transpirai din greu. Asta nu de altceva, dar eram printre puţinii sportivi care nu aveau această piesă vestimentară în “dotare”. Pentru că ai mei habar nu aveau de noua mea pasiune, după fiecare zi de antrenament aveam aceeaşi problemă, adică să îmi dosesc cât mai bine treningul “parfumat”. Într-una din zile, mirosul puternic pe care îl degaja echipamentul a atras atenţia mamei, care mi-a aplicat o corecţie zdravănă. Culmea, nu pentru că mergeam la judo, ci pentru că am avut neobrăzarea să ţin secret acest lucru. Nu mică mi-a fost mirarea când mama, care era “căpitanul” în casă, l-a chemat pe tatăl meu şi l-a rugat ca din acea zi să mă însoţească la antrenamente, ca să vadă dacă e ceva de capul meu. Ca orice părinţi modeşti ca posibilităţi materiale, ai mei doreau ca odrasla lor să le depăşească propria condiţie. Au fost fericiţi când au realizat că dragostea mea pentru judo îmi poate deschide drumul şi spre urmarea unei facultăţi şi, la rîndul meu, nu pot decât să le mulţumesc pentru încrederea pe care au avut-o în mine.

Am ajuns la judo la 12 ani, la Casa Pionierilor, unde am încăput pe mâinile antrenorului Istvan Lenard. După cinci ani, deci în 1980, am trecut la Clubul “U” Cluj, unde s-a ocupat de mine Ştefan Vodă, care mai tîrziu mi-a devenit un devotat colaborator. Aici am cunoscut cele mai mari satisfacţii, pentru că am ajuns de mai multe ori medaliat la campionatele naţionale de juniori. Am fost component al lotului naţional al României şi am participat la campionate europene şi mondiale. Trebuie spus din capul locului că nu am fost un sportiv strălucitor, asta ca să respectăm adevărul, pentru că nu mi-a plăcut niciodată să îmi arog merite pe care nu le-am avut. Eram mai degrabă un abonat al locului 5, ceea ce mi-a adus un adevărat renume; înainte de lupta pentru medalii, parcă sufeream un blocaj la nivel mental şi de regulă nu puteam depăşi acest impas. Peste timp am încercat să îmi explic acest tip de problemă în judo şi am reuşit să le destăinui elevilor mei modalităţile cele mai eficace pentru a surmonta astfel de situaţii. Ceea ce îmi amintesc mereu cu plăcere este faptul că echipele universitare erau pe vremea aceea mai tari decît Steaua sau Dinamo Bucureşti. Am fost coleg la “U” cu Lazăr Loghin, Bela Udvari, mai mari decât mine, dar şi cu Albert Daniel, care este la ora actuală şi el profesor la CSS Miercurea Ciuc, un bun colaborator de-al meu.

După liceu, ai intrat la ANEFS Bucureşti, după un examen “pe bune”, cum se spune…

– Aşa este, erau 16 pe loc în anul în care am dat admitere, erau probe serioase, cu atletism, gimnastică, biologie… Pe scurt, am intrat al doilea, cu 8,46, în condiţiile în care nota 7 era cea mai mare notă care s-a acordat la biologie, o materie care de regulă tria concurenţii. Apoi, pe perioada facultăţii severitatea era la ea acasă, nu puteai lipsi de la ore fără repercusiuni, ce mai, viaţă grea..

– Cum ai ajuns din nou la Cluj?

– Am dorit neapărat să fiu antrenor, aveam eu un “feeling” că asta e meseria mea, aşa că am făcut şi anul patru, cel de specializare cum i se spunea, apoi am primit repartiţie la CSS Câmpulung Muscel. Nu prea îmi convenea, mai ales că aveam deja un copil, pe Alexandra, în vârstă de un an, dar ştiam că oraşul Cluj era unul închis, astfel că a ajunge din nou pe malurile Someşului nu era o întreprindere uşoară. Am avut noroc cu domnul Nicu Alexe, din Federaţie, unul dintre cei mai mari teoreticieni ai judo-ului românesc, care mă simpatiza, a dat câteva telefoane şi mi-a rezolvat negaţia. A venit rândul  directorului de pe atunci al CJEFS Cluj, domnul Mureşan, care mi-a sărit şi el în ajutor. El mi-a spus că mă ajută să încep să antrenez la Cluj, dar nu îmi poate oferi nici măcar un leu, aşa că trebuia să mă descurc singur. Domnul Chezdi, pe atunci preşedinte la CSM, mi-a facilitat obţinerea unor ore de antrenament la sălile “Clujana” sau CSM, dar fără ca acestea să poată respecta un program strict. Ţin minte că atunci, în 1988, a fost momentul în care s-a născut “managerul” din mine. Condiţiile erau dintre cele mai vitrege, aşa că am hotărât, cu riscurile de rigoare, să adun bani de la părinţii care îşi îndrumau copiii spre judo. Din aceste “fonduri”, care nu erau deloc mari, am început să achiziţionez materiale pentru a putea să coasem saltele. Ţin minte un alt episod absolut de Stan şi Bran : am început, împreună cu părinţii mei, să cos una dintre primele saltele. În entuziasmul nostru, am lucrat zi şi noapte, până am isprăvit “opera”. În acel moment de final, ne-am dat seama că nu avem cum să scoatem pe uşă salteaua, date fiind dimensiunile ei. În lipsă de alte idei, am îndesat-o pe fereastră şi am aruncat-o de la etajul întâi în parcarea din faţa blocului, spre amuzamentul general al vecinilor.

O altă întâmplare care poate stîrni zâmbete a fost aceea legată de materialele publicitare. Simţeam că trebuie făcut ceva în acest sens, aşa că am încropit un afiş. Dar ce să faci cu un afiş ?!… Să nu uiţi că era la putere regimul comunist şi îţi aminteşti probabil că era o aventură să poţi copia un act, darăminte un afiş. Am intrat în “acţiune” şi bineînţeles, în “ilegalitate”, am reuşit să le multiplic. Tata “subtiliza” de la “Libertatea” aracet, nu de alta dar nici produsul acesta nu se găsea pe atunci şi astfel reuşeam, tot ilegal, să lipim pe stâlpii din întreg oraşul aceste afişe. A fost un alt secret al afluenţei de copii care mă căutau pentru a începe antrenamentele. Banii pe care îi strângeam erau din ce în ce mai mulţi, aveam la un moment dat mai mulţi bani decît aveau în mod oficial celelalte secţii, am reuşit să cumpăr o sobă, pentru că efectiv ne îngheţau picioarele în sala de antrenament. Ne desfăşuram la început activitatea pe coridoarele bazinului de pe strada Dubălarilor, loc de tristă amintire.

După Revoluţie, la insistenţele domnului Cristian Gaţu, care a rugat-o pe doamna Băluţiu, directoarea de pe atunci a DJTS-ului, mi s-a alocat un spaţiu mai civilizat pentru desfăşurarea activităţii. Aşa am ajuns la Piscina Olimpică, într-o sală micuţă, unde ne-am mai chinuit timp de doi ani.

După ce le-am adus la Cluj pe Richter şi pe Moise, ne-am mutat în sala mică de ping-pong a Sălii Sporturilor «Horia Demian» :, pentru ca apoi să aducem clubului câte 20 de medalii pe an. A fost momentul cînd, prin rezultate, am atras atenţia asupra muncii noastre şi lucrurile au intrat pe un alt făgaş.

Ceea ce vreau să spun este că noi am demonstrat că suntem serioşi, că muncim şi aducem rezultate. Împreună cu colegul meu, profesorul Vodă, ne-am unit forţele în ceea ce a fost “U”-CSM. Aşa am crezut noi că e mai bine, mai cu seamă că domnul Vodă aducea cu sine o vastă experienţă, destule relaţii şi am reuşit astfel să asigurăm şi o şcolarizare corespunzătoare elevilor noştri.

Text preluat din cartea semnată de Ovidiu Blag, „Supercampionii Clujului”.

Comments

comments